110111239-Obstetrică-și-Ginecologie-Clinică-Vlădăreanu-București-2006

28
HIPEREMESIS GRAVIDARUM
Grade variate de greaţă, însoţite sau nu de
vărsături, apar la 50% - 90% din toate gravidele.
Aceste simptome se instalează la o vârstă
gestaţională medie de 5-6 săptămâni, înregistrează
un maxim în jurul a 9 săptămâni şi de obicei se
remit spontan între 16–18 săptămâni, deşi pot
persista până aproape de termen (15-25% cazuri)
sau dispar abia după naştere (5% cazuri).
Hiperemesis gravidarum reprezintă forma severă
a acestor manifestări ce conduc la grave tulburări
hidroelectrolitice şi metabolice; incidenţa este
variabilă, între 1 0 / 00 –1 0 / 0 sarcini, datorită
criteriilor inconstante de definire a afecţiunii.
Elementul fundamental de diferenţiere între fiziologic
şi patologic, în absenţa unei limite certe de
demarcaţie, îl constituie prognosticul fetal: rata
avorturilor şi mortalitatea fetală antepartum sunt mai
reduse la gravidele cu manifestări uşoare sau
moderate comparativ cu cele asimptomatice, în timp
ce hiperemesis gravidarum asociază creşterea
semnificativă a morbidităţii şi mortalităţi perinatale.
CUPRINS
o Definiţie
o Clasificare
Teorii etiopatogenice
Factori de risc şi factori de protecţie
Complicaţii ale hiperemesis gravidarum
o Atitudine diagnostică
Diagnostic clinic
Diagnostic paraclinic
Diagnostic diferenţial
o Atitudine terapeutică
I. DEFINIŢIE
Hiperemesis gravidarum este o condiţie patologică apărută în cursul sarcinii şi caracterizată prin greaţă
şi vărsături persistente, scădere ponderală mai mare de 5% din greutatea corporală anterioară sarcinii şi
cetonurie nedatorată altor cauze.
II. CLASIFICĂRI
II.1.
TEORII ETIOPATOGENICE
Apariţia hiperemesis gravidarum a fost
atribuită unui număr important de factori al căror
rol nu a putut fi în totalitate demonstrat prin studii
clinice. Patogeneza acestei condiţii este abordată de
următoarele teorii (Tabel 1):
1. Pornind de la concordanţa temporală între
perioada de manifestare cu intensitate maximă a
bolii şi nivelul seric maxim atins în trimestrul I de
către gonadotropina corionică (hCG), o serie de
mecanisme susţin rolul etiologic al acestui hormon.
Astfel, între severitatea vărsăturilor,
concentraţia hCG şi stimularea tiroidiană pare să
existe o relaţie de directă proporţionalitate.
Sarcina induce modificări fiziologice ale
funcţiei tiroidiene, reprezentate de creşterea TGB,
concentraţiilor totale ale T 3 şi T 4, tireoglobulinei şi
clearence-ului renal al iodului; de asemenea,
datorită importantei asemănări structurale cu
hormonul tireotrop, hCG stimulează uşor activitatea
tiroidiană.