Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

influența lui slăbește legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât
relațiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă și fără stăpânire
de sine, iar viața tatălui a fost întunecată de griji și durere.
Se afla totuși unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al
Rahelei, Iosif, a cărui rară frumusețe personală părea că nu este decât o
reflectare a frumuseții lăuntrice a minții și inimii. Curat, activ și plin de
bucurie, tânărul dădea de asemenea dovadă de tărie morală și seriozitate. El
asculta de sfaturile tatălui său și îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calitățile
care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt -- bunătatea, credincioșia și
faptul că era vrednic de încredere -- se manifestau deja în viața sa zilnică.
Murindu-i mama, afecțiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său, și inima
lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneților sale. El îl „iubea pe Iosif mai
mult decât pe toți ceilalți fii ai săi”. (Geneza 37, 3.)
Dar tocmai această afecțiune a sa avea să devină un motiv de tulburare
și întristare. Iacov, în mod neînțelept, a manifestat preferința sa pentru Iosif,
și lucrul acesta a trezit gelozia celorlalți fii ai săi. Iosif era martor al
comportamentului rău al fraților săi și a fost tare întristat; el și-a permis ca în
mod delicat să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească și
mai tare ura și resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind
împotriva lui Dumnezeu și de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui
său, nădăjduind ca autoritatea sa să-i poată determina să se îndrepte.
Cu grijă, Iacov a evitat să le ațâțe mânia prin severitate sau iuțeală. Cu
profundă emoție, el și-a exprimat grija pentru copiii săi și i-a implorat să dea
dovadă de respect față de perii săi albi și să nu aducă rușine asupra numelui
său și, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o
astfel de nesocotire a învățăturilor Sale. Rușinați de faptul că purtarea lor rea
fusese dată pe față, tinerii s-au prefăcut că s-au pocăit, când de fapt ei n-au
făcut decât să ascundă adevăratele lor simțăminte, care au devenit și mai
înverșunate prin această dare a lor în vileag.
212