Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

egipteană și arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului.
Când Mântuitorul și-a dat viața pe Golgota, însemnătatea Paștelui a încetat;
și, pentru amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită Sfânta Cină, pe care
Paștele o preînchipuise.
După Paște urma Sărbătoarea azimilor, care ținea șapte zile. Prima zi și
a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nici o
lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii I se aduceau lui Dumnezeu primele
roade ale recoltei anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina, ce dădea
în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat
de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii că totul este
al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua
Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea secerișului sau Sărbătoarea
săptămânilor. Ca expresie a recunoștinței pentru cerealele pregătite ca hrană,
se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite și coapte. Cincizecimea
dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a șaptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor.
Sărbătoarea aceasta recunoștea belșugul lui Dumnezeu în produsele livezilor
de pomi roditori, ale viilor și ale livezilor de măslini. Era cea mai mare
adunare de sărbătoare a anului. Pământul își dăduse belșugul, recolta era
adunată în hambare, fructele, untdelemnul și vinul erau puse în magazii, cele
dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de
dovezi de recunoștință față de Dumnezeu, care îi binecuvântase atât de
îmbelșugat.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc
curând după Ziua cea mare a ispășirii, în care se primise asigurarea că
nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcați cu Dumnezeu, veneau
587