Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

de a ierta și nobila bunăvoință față de comportarea nenaturală a fraților săi
reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în fața răutății și
necuviinței oamenilor răi, și iertarea Sa, acordată nu numai ucigașilor Săi, ci
tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-și păcatele și căutând iertare.
Iosif a mai trăit cincizeci și cinci de ani după moartea tatălui său. El a
trăit să-i vadă „pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; și fiii lui Machir,
fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui”. (Versetul 22-23.) El a fost
martor la creșterea și prosperitatea poporului său și în toți acești ani credința
sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în țara făgăduinței a fost
nezdruncinată.
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el și-a chemat rudele în jurul său.
Oricât de onorat fusese în țara lui faraon, Egiptul nu era pentru el decât locul
exilului său; ultimul act al vieții sale urma să arate că el și-a legat soarta de
Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să
vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac
și lui Iacov”. (Versetul 24.) Și el luă un jurământ solemn din partea copiilor
lui Israel că îi vor duce oasele cu ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în
vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt”.
(Versetul 26.) Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu,
un aducător aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a
mărturisit pentru Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și
păstreze nădejdea ațintită asupra țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării
avea să vină cu siguranță.
248