Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

La miezul nopții „au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde să
nu fie un mort”. (Exod 12, 30.) Toți întâii născuți din țară, „de la întâiul
născut al lui Faraon, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul
născut al celui închis în temniță, până la toți întâii născuți ai dobitoacelor”
(Versetul 29), fuseseră loviți de nimicitor. Pe tot întinsul vastului imperiu
egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele și vaietele celor ce
jeleau umpleau văzduhul. Împăratul și curtenii, cu fețele palide și picioarele
tremurânde, stăteau îngroziți în fața acestei orori copleșitoare. Faraon
strigase pe vremuri: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui, și să las
pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, și nu voi lăsa pe Israel să
plece”. (Exod 5, 2.) Acum, mândria lui, care se înălța până la cer, s-a umilit
până în țărână și „a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: «Sculați-vă,
ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți
Domnului, cum ați zis. Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și
binecuvântați-mă»”. (Exod 12, 31-32.) Sfetnicii împărătești, și ei la rândul
lor, împreună cu poporul stăruiau de izraeliți să plece „din țară, căci ziceau:
«Altfel, toți vom pieri»”. (Versetul 33.)
290