Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

Capitolul 59
Primul împărat al lui Israel
Capitol bazat pe textele din 1 Samuel 8 până la 12.
Conducerea lui Israel se făcea în numele și prin autoritatea lui
Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor șaptezeci de bătrâni, a mai marilor și
a judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau
puterea de a da legi națiunii. Aceasta a fost și a rămas condiția existenței lui
Israel, ca națiune. Veacuri de-a rândul, au fost trimiși de Dumnezeu oameni
inspirați, pentru a da învățătură poporului și a-i arăta cum să păzească legile.
Domnul a prevăzut că Israel va cere un împărat, dar n-a consimțit să se
schimbe principiile pe care era întemeiat statul. Împăratul trebuia să fie
locțiitorul Celui Prea Înalt. Dumnezeu trebuia să fie recunoscut ca fiind
Conducătorul națiunii, iar Legea Lui să fie aplicată ca fiind suprema lege a
țării. (Vezi Anexa, nota nr.8.)
La început, când s-au așezat în Canaan, izraeliții au recunoscut
principiile teocrației, iar poporul a prosperat sub conducerea lui Iosua. Dar
înmulțirea populației și legătura cu alte națiuni au adus o schimbare. Poporul
și-a însușit multe din obiceiurile vecinilor săi păgâni și a sacrificat astfel în
mare parte caracterul său specific, sfânt. Treptat, și-a pierdut respectul față
de Dumnezeu și a încetat să mai prețuiască onoarea de a fi poporul Său ales.
Ademeniți de luxul și fastul domnitorilor păgâni, izraeliții s-au săturat de
simplitatea lor. Invidia și gelozia s-au ivit între seminții. Dezbinarea lăuntrică
i-a făcut slabi; au fost expuși fără încetare atacurilor vrăjmașilor lor păgâni,
iar poporul a ajuns la părerea că semințiile trebuie să se unească sub o
conducere puternică, centrală, pentru a-și menține poziția între păgâni. Cu
cât se îndepărtau mai mult de Legea lui Dumnezeu, cu atât mai mult doreau
să scape de stăpânirea Domnului lor divin, și așa s-a răspândit pretutindeni în
658