Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

care rămăseseră în urmă, cei mai egoiști și mai nesupuși dintre cei patru sute
stăruiau ca aceia care nu luaseră parte la luptă să nu aibă nici o parte din
pradă; că ar fi fost de ajuns pentru ei ca fiecare să-și ia înapoi soția și copiii.
Dar David n-a îngăduit un astfel de aranjament. „Să nu faceți așa, fraților”, a
zis el, „cu ce ne-a dat Domnul.... Partea trebuie să fie aceeași atât pentru cel
ce s-a coborât pe câmpul de bătaie, cât și pentru cel ce a rămas la
calabalâcuri: s-o împărțim deopotrivă”. Așa s-a și făcut și, de atunci, a rămas
o lege în Israel, ca toți aceia care au luat parte în chip vrednic de cinste la o
campanie militară să primească aceeași măsură din pradă ca cei care au
luptat efectiv.
În afară de reintrarea în posesia bunurilor luate de la Țiclag, David și ai
săi au capturat mari turme și cirezi ale amaleciților. Acestea au fost numite
„prada lui David”; iar după revenirea în Țiclag, el a trimis din prada acestor
daruri bătrânilor din seminția sa, Iuda, ținând cont de toți aceia care fuseseră
buni față de el și de tovarășii săi pe vremea când fuseseră constrânși să fugă
din loc în loc pentru a-și scăpa viața. Bunătatea și simpatia lor, atât de
scumpe pentru fugarul urmărit, au fost astfel recunoscute cu mulțumire.
Era a treia zi de când David și luptătorii săi se întorseseră la țiclag. În
timp ce lucrau pentru a-și reface casele distruse, așteptau cu inima îngrijorată
vești despre lupta care știau că se dăduse între Israel și filisteni. Deodată un
sol intră în cetate, „cu hainele sfâșiate și cu capul presărat cu țărână”. (Vezi 2
Samuel 1, 2-16.) El a fost imediat dus înaintea lui David, în fața căruia s-a
plecat cu respect, ca înaintea unui domn puternic, a cărui bunăvoință o cerea.
Nerăbdător, David a întrebat despre felul în care a decurs lupta. Fugarul a
început să povestească cum fusese înfrânt și ucis Saul și cum murise Ionatan.
Dar el a mers mai departe și a relatat mai mult decât simpla desfășurare a
faptelor. Închipuindu-și că David nutrea vrăjmășie față de persecutorul lui
neobosit, desigur că străinul nădăjduia să câștige onoare dacă s-ar fi înfățișat
ca fiind cel care-l omorâse pe împărat. Ca o laudă de sine, omul a povestit în
continuare că, în decursul luptei, el a dat peste împăratul lui Israel care era
757