Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

roditoare, în drumul lor direct spre țara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise
o trecere lipsită de incidente prin Edom și ocazia de a cumpăra hrană și
suficientă apă pentru a fi de ajuns întregii mulțimi. Încetarea curgerii
miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un semn că
pribegia prin pustie a luat sfârșit. Dacă n-ar fi fost orbiți de necredință, ar fi
putut înțelege acest lucru. Dar ei au făcut, din ceea ce ar fi trebuit să fie o
dovadă a împlinirii făgăduinței lui Dumnezeu, o ocazie de îndoială și cârtire.
Se părea că poporul părăsise orice speranță că Dumnezeu avea să-l ducă în
stăpânirea Canaanului și a început să plângă după „binecuvântările” pustiei.
Înainte ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei trebuia să
arate că se încred în făgăduința Lui. Alimentarea cu apă a încetat înainte ca
ei să ajungă în Edom. Acum era pentru ei ocazia, și aceasta pentru un scurt
timp, să umble prin credință și nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat
loc la același spirit răzvrătit și nerecunoscător care fusese dat pe față de
părinții lor. De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără, ei au uitat
mâna care de atâția ani se îngrijise de nevoile lor și, în loc să se îndrepte spre
Dumnezeu după ajutor, au murmurat împotriva Lui și, în disperarea lor, au
spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit frații noștri înaintea
Domnului” (Numeri 20, 1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat
printre cei ce au fost nimiciți cu prilejul răscoalei lui Core.
Strigătele lor erau îndreptate împotriva lui Moise și Aaron: „Pentru ce
ați adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele
noastre? Pentru ce ne-ați scos din Egipt și ne-ați adus în acest loc, unde nu
este nici loc de semănat, nici smochin, nici viță, nici rodiu, nici apă de băut?”
Conducătorii s-au dus la ușa cortului întâlnirii și au căzut cu fețele la pământ.
Din nou „s-a arătat slava lui Dumnezeu”, și Moise a primit porunca: „Ia
toiagul și cheamă adunarea, tu și fratele tău Aaron. Să vorbiți stâncii acesteia
în fața lor, și ea vă va da apă. Să le scoateți apă din stâncă și să adăpi
adunarea și vitele lor.”
447