Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

Capitolul 36
În pustie
Timp de aproape patruzeci de ani, copiii lui Israel sunt pierduți din
vedere în întunericul deșertului. „Vremea”, spunea Moise, „cât au ținut
călătoriile noastre de la Cadeș-Barnea până la trecerea pârâului Zered a fost
de treizeci și opt de ani; până a pierit din mijlocul taberei tot neamul
oamenilor de război, cum le jurase Domnul. Mâna Domnului a fost
împotriva lor, ca să-i nimicească din mijlocul taberei, până ce au pierit”.
(Deuteronom 2, 14.15.)
În decursul acestor ani, i se reamintea mereu poporului că se afla sub
mustrare divină. În răzvrătirea de la Cadeș, ei L-au lepădat pe Dumnezeu, iar
Dumnezeu i-a lepădat pentru vremea aceea pe ei. Pentru că se dovediseră
necredincioși legământului Său, nu aveau să primească semnul legământului,
ritualul circumciziunii. Dorința lor de a se întoarce în țara robiei arăta că sunt
nevrednici de libertate, și orânduirea Paștelui, instituită pentru a sărbători
eliberarea din sclavie, nu trebuia să fie ținută.
Cu toate acestea, continuarea slujbelor la sanctuar dovedea faptul că
Dumnezeu nu uitase în totul pe poporul Său, și, în îndurarea Lui, încă Se
îngrijea de nevoile lor. „Domnul, Dumnezeul tău, te-a binecuvântat în tot
lucrul mâinilor tale”, spunea Moise, reamintindu-le istoria peregrinărilor lor,
„și ți-a cunoscut călătoria în această mare pustie. Iată, de patruzeci de ani
Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine și n-ai dus lipsă de nimic”.
(Deuteronom 2, 7.) Iar imnul leviților, raportat de Neemia, înfățișează în
mod viu grija lui Dumnezeu pentru poporul Israel, chiar în acești ani, când
au fost lepădați și alungați: „În îndurarea Ta fără margini, nu i-ai părăsit în
pustie și stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească ziua pe drum, iar stâlpul
de foc să le lumineze noaptea drumul pe care aveau să-l urmeze. Le-ai dat
437