Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

După „șapte ani sabatici”, de șapte ori șapte ani, venea marele an de
eliberare -- anul veseliei. „În ziua a zecea a lunii a șaptea, să pui să sune cu
trâmbița răsunătoare în toată țara voastră. Și să sfințiți astfel anul al
cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei; acesta să fie
pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui și
fiecare din voi să se întoarcă la familia lui.” (Leviticul 25, 9.10.)
„În ziua a zecea a lunii a șaptea, și anume în ziua împăcării”, trebuia să
se sune cu trâmbița răsunătoare. În tot locul pe unde locuiau iudeii se auzea
trâmbița răsunătoare, îndemnându-i pe toți copiii lui Israel să întâmpine anul
jubiliar. În ziua cea mare a ispășirii, se făcea ispășire pentru păcatele lui
Israel și poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.
Ca și în anul sabatic, pământul nu trebuia să fie semănat și nici recolta
strânsă, iar ceea ce se producea de la sine era socotit ca un venit îndreptățit al
săracilor. Anumite categorii de robi evrei -- toți aceia care nu-și primiseră
libertatea în anul sabatic -- erau acum eliberați. Dar ceea ce caracteriza în
mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor către vechii lor
stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese
împărțit prin sorți. După împărțeala aceasta, nimeni nu era liber să-și vândă
averea. Și nici nu trebuia să-și vândă pământul, în afara cazului când sărăcia
îl obliga s-o facă; și, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l
răscumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar dacă nu era
răscumpărat, venea iarăși în stăpânirea primului lui proprietar în anul
jubiliar.
Domnul i-a spus lămurit lui Israel: „Pământurile să nu se vândă pe veci,
căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici”.
(Leviticul 25, 23.) Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că
pământul era al lui Dumnezeu și că ei nu-l puteau folosi decât un anumit
580