Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

Domnului, carele au fost arse în foc, iar caii au fost făcuți să șchiopăteze, în
așa fel încât să nu mai fie buni de luptă. Izraeliții nu trebuia să-și pună
încrederea în care și în cai, ci în „Numele Domnului, Dumnezeului lor”.
Una câte una au fost cucerite cetățile, iar Hațorul, capitala aliaților, a
fost arsă. Războiul a durat multă vreme, dar sfârșitul lui l-a găsit pe Iosua
stăpân peste Canaan. „Apoi țara s-a odihnit de război”.
Dar, cu toate că puterea canaaniților fusese înfrântă, nu li s-au luat toate
posesiunile. În apus, filistenii încă mai stăpâneau un podiș roditor de-a
lungul coastei mării, în timp ce spre miazănoapte de ei se întindea ținutul
sidonienilor. Chiar și Libanul era în stăpânirea vrăjmașilor lui Israel.
Cu toate acestea, Iosua nu trebuia să continue războiul. Marele
conducător avea de îndeplinit o altă însărcinare înainte de a lăsa conducerea
lui Israel. Întregul teritoriu -- atât partea cucerită, cât și cea necucerită --
trebuia să fie împărțit între seminții. Rămânea ca o datorie a fiecărei seminții
să-și supună deplin propria moștenire. Dacă poporul se dovedea credincios
față de Dumnezeu, El avea să îi izgonească pe vrăjmași de la ei. El le
făgăduise să le dea o stăpânire și mai întinsă dacă rămâneau credincioși
legământului Său.
Împărțirea pământului le-a fost încredințată lui Iosua și lui Eleazar,
marele preot, împreună cu căpeteniile semințiilor, cu care prilej a fost hotărât
prin tragere la sorți locul fiecărei seminții. Moise însuși statornicise hotarele
Canaanului, așa cum trebuia împărțit între seminții, după cucerirea lui, și a
ales câte o căpetenie din fiecare seminție care să ia parte la împărțire.
Întrucât seminția lui Levi fusese consacrată slujbei în sanctuar, ea a fost
scoasă de la împărțirea prin tragere la sorți; dar i-au fost date ca moștenire
patruzeci și opt de cetăți în felurite părți ale țării.
552