Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

Capitolul 8
După potop
Apele s-au înălțat cu cincisprezece coți deasupra celor mai înalți munți.
Adesea, familiei dinăuntrul corăbiei i se păruse că are să piară, întrucât timp
de cinci luni de zile corabia lor a fost aruncată încoace și încolo, lăsată --
aparent -- în voia vânturilor și a valurilor. A fost o grea încercare; dar
credința lui Noe nu s-a clintit, pentru că avea asigurarea că mâna divină era
la cârmă.
Când apele au început să scadă, Domnul a făcut ca arca să se îndrepte
spre un loc protejat de un grup de munți care fuseseră păstrați prin puterea
Sa. Aceștia erau la mică distanță unii de ceilalți și corabia putea să se miște
în voie în acest port liniștit și n-a mai fost dusă pe întinsul fără margini al
oceanului. Faptul acesta a fost o mare ușurare pentru călătorii biciuiți de
furtună și obosiți.
Noe și familia sa așteptau nerăbdători scăderea apelor, căci doreau
nespus de mult să pășească din nou pe pământ. La patruzeci de zile după ce
crestele munților au fost vizibile, ei au trimis afară un corb, pasăre cu un
accentuat simț al mirosului, să descopere dacă pământul s-a uscat sau nu.
Pasărea, negăsind altceva decât apă, a continuat să zboare în jurul corăbiei.
Șapte zile mai târziu, s-a dat drumul unui porumbel care, negăsind unde să-și
pună piciorul, s-a întors la corabie. Noe a mai așteptat alte șapte zile și a dat
din nou drumul porumbelului. Când, spre seară, acesta s-a întors cu o frunză
de măslin în cioc, a fost o mare bucurie. Mai târziu, „Noe a ridicat
învelitoarea corăbiei, s-a uitat, și iată că fața pământului se uscase”. (Geneza
8, 13.) Totuși, el a mai așteptat, cu răbdare, în corabie. După cum a intrat în
corabie la porunca lui Dumnezeu, el a așteptat îndrumări ca să iasă din ea.
96