Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

adunările poporului, în fața curții -- preoți și judecători, căpetenii și ostași
războinici -- și care urma să păstreze până la cea mai de pe urmă generație
cunoștința abaterii lui, împăratul lui Israel își relata păcatul, pocăința, cum și
nădejdea de iertare prin harul lui Dumnezeu. În loc să caute să-și ascundă
vina, el dorea ca și alții să învețe din istoria tristă a căderii sale.
Pocăința lui David a fost sinceră și profundă. El n-a căutat să-și acopere
crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorința de a scăpa de pedepsele cu
care era amenințat. Dar a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui
Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul și îi era scârbă de păcatul
său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci și pentru a avea o
inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare. În făgăduințele lui
Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării și primirii sale.
«Dacă ai fi voit jertfe, și-aș fi adus; Dar ție nu-și plac arderile de tot.
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit; Dumnezeule, Tu nu
disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.» (Psalmii 51, 16.17.)
Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. El era acum în
comuniune mai strânsă cu Dumnezeu și într-o mai profundă împreună
simțire cu semenii săi, decât înainte de cădere. În bucuria eliberării, el cânta:
«Atunci ți-am mărturisit păcatul meu, Și nu mi-am ascuns fărădelegea.
Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Și Tu ai iertat vina
păcatului meu.... Tu ești ocrotirea mea, Tu mă scoți din necaz, Tu mă
înconjori cu cântări de izbăvire.» (Psalmii 32, 5-7.)
Mulți au murmurat împotriva a ceea ce ei au numit nedreptatea lui
Dumnezeu când l-a cruțat pe David, a cărui vinovăție era atât de mare, după
ce l-a lepădat pe Saul pentru ceea ce lor li se părea a fi păcate mult mai mici.
Dar David s-a umilit și și-a mărturisit păcatul, în timp ce Saul a disprețuit
792