Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

„După ce au isprăvit de împărțit țara” și fiecărei seminții i s-a dat
moștenirea ei, și-a prezentat și Iosua cererea. Ca și lui Caleb, i se dăduse o
făgăduință deosebită cu privire la moștenire; cu toate acestea, el nu a cerut o
provincie întreagă, ci numai o cetate. „După porunca Domnului, i-au dat
cetatea pe care o cerea el.... El a zidit cetatea din nou și și-a așezat locuința
acolo”. (Iosua 19, 49.50.) Numele dat cetății a fost Tinat-Serah, adică „partea
care a rămas” -- o mărturie dăinuitoare despre caracterul nobil și starea
sufletească plină de lepădare de sine a cuceritorului care, în loc să fie primul
care-și lua partea din pradă, a așteptat cu cererea până când și cel mai umil
din popor și-a primit partea.
Șase dintre cetățile încredințate leviților -- câte trei de fiecare parte a
Iordanului -- au fost rânduite ca cetăți de scăpare, în care să afle refugiu
ucigașul care fugea acolo. Cetățile acestea fuseseră rânduite de Moise ca
„cetăți de scăpare, unde să poată scăpa ucigașul care va omorî fără voie.
Aceste cetăți să vă slujească drept cetăți de scăpare împotriva răzbunătorului
sângelui, pentru ca ucigașul să nu fie omorât înainte de a se înfățișa în fața
adunării ca să fie judecat” (Numeri 35, 11.12), zicea el. Această milostivă
întocmire era necesară din cauza vechiului obicei al răzbunării personale,
obicei după care obligația de a-l pedepsi pe ucigaș îi revenea celei mai
apropiate rude sau celui mai apropiat moștenitor al mortului. În cazurile în
care vina era dovedită, judecătorii nu mai aveau nevoie să mai aștepte vreo
înfățișare. I se îngăduia răzbunătorului să-l urmărească pe criminal
pretutindeni și să-l ucidă oriunde l-ar fi găsit. Domnul nu a socotit că este
bine să desființeze atunci acest obicei, dar S-a îngrijit de siguranța acelora
care ucideau pe cineva fără voie.
Cetățile de scăpare erau în așa fel împărțite, încât din oricare parte a
țării se putea ajunge la ele după un drum de o jumătate de zi. Drumurile care
duceau la ele erau totdeauna ținute în bună stare; pretutindeni de-a lungul
drumului trebuia să fie tăblițe de semnalizare, pe care stătea scris cu litere
mari și ușor de înțeles „Spre adăpost”, pentru ca cel fugărit să nu mai întârzie
557