Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

Capitolul 4
Planul de Mântuire
Căderea omului în păcat a umplut cerul de durere. Lumea pe care
Dumnezeu o făcuse a ajuns ruinată de blestemul păcatului și locuită de ființe
omenești sortite mizeriei și morții. Se părea că nu există nici o scăpare pentru
aceia care au călcat Legea. Îngerii și-au încetat cântecele lor de laudă. Peste
tot, în curțile cerului, era plânset din cauza ruinei pe care o adusese păcatul.
Fiului lui Dumnezeu, Comandantul lui cel glorios al cerului, I s-a făcut
milă de neamul omenesc căzut. Inima Sa a fost mișcată de o nețărmurită
milă, atunci când vaietele lumii s-au înălțat până la El. Dar iubirea divină
concepuse un plan prin care omul să poată fi răscumpărat. Legea lui
Dumnezeu călcată cerea viața păcătosului. În tot Universul nu se afla decât
Unul singur care, în folosul omului, putea să satisfacă cerințele ei. Deoarece
Legea divină este tot așa de sfântă ca și Dumnezeu, numai cineva deopotrivă
cu Dumnezeu putea face ispășire pentru călcarea ei. Nimeni altul, ci numai
Hristos putea să răscumpere neamul omenesc din blestemul Legii și să-l
aducă iarăși în armonie cu cerul. Hristos avea să ia asupra Sa vinovăția și
rușinea păcatului -- păcat ce este atât de dezgustător pentru un Dumnezeu
sfânt, încât avea să-L despartă pe Tatăl de Fiul Său. Hristos avea să coboare
până în adâncurile mizeriei, pentru a salva neamul omenesc din ruina lui.
El a pledat înaintea Tatălui în favoarea păcătosului, în timp ce oștile
cerești așteptau rezultatul cu un interes atât de puternic, încât nu poate fi
exprimat prin cuvinte. Acea tainică convorbire -- „sfatul păcii” (traducerea
engleză a textului din Zaharia 6, 13 -- n. tr.) pentru fiii cei căzuți ai
oamenilor -- a durat destul de mult. Planul de Mântuire fusese alcătuit mai
înainte de aducerea la existență a pământului, căci Hristos este „Mielul care a
fost junghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13, 8); totuși, a fost o
49