Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

asigura respectul și onoarea din partea celorlalte națiuni. Prea puțin îi
interesa dacă împăratul lor are însușirile acelea înalte, singurele care îl făceau
capabil să domnească cu dreptate și nepărtinire. Ei nu doreau pe cineva care
să aibă adevărata noblețe de caracter, care să aibă iubire și temere de
Dumnezeu. Ei nu ceruseră sfat de la Dumnezeu cu privire la însușirile pe
care să le aibă împăratul lor, pentru a apăra caracterul lor deosebit, ca popor
al lui Dumnezeu; ei nu căutau calea lui Dumnezeu, ci propria lor cale. De
aceea Dumnezeu le-a dat un împărat așa cum îl doreau, un împărat al cărui
caracter era o reflectare a propriului lor caracter. Inima lor nu era supusă
Domnului și nici împăratul lor nu era călăuzit de harul lui Dumnezeu. Sub
domnia acestui împărat, trebuia să se facă o experiență necesară pentru ca ei
să vadă greșeala și să se poată întoarce iarăși la credincioșia față de
Dumnezeu.
Și, cu toate acestea, după ce i-a încredințat lui Saul răspunderea
împărăției, Domnul nu l-a lăsat singur. A lăsat Duhul Sfânt să Se odihnească
asupra lui Saul, pentru a-i arăta cât era de slab și cât de mare nevoie avea de
ajutorul divin. Iar dacă Saul s-ar fi încrezut în Dumnezeu, Domnul ar fi fost
cu el. Atâta timp cât voința lui era stăpânită de voința lui Dumnezeu, câtă
vreme se lăsa să fie educat de Duhul Lui, Dumnezeu putea să-i încununeze
străduințele cu izbândă. Dar atunci când Saul a ales să lucreze independent
de Dumnezeu, Domnul nu mai putea să fie conducătorul lui și a fost nevoit
să-l dea la o parte. Apoi a chemat la tron „un om după inima Lui” (1 Samuel
13, 14), nu un om fără defecte de caracter, ci un om care, în loc să se
încreadă în sine însuși, avea să se încreadă în Dumnezeu și să se lase condus
de Duhul Lui; care, atunci când păcătuia, avea să se supună mustrării și
pedepsei.
696