Patriarhi şi profeţi - Ellen G. White

numai pe poteci greu accesibile, un urcuș drept și primejdios. Numărul
nespus de mare al evreilor nu putea face decât ca înfrângerea lor să fie și mai
teribilă. Se târau încet pe potecile de munte, expunându-se loviturilor de
moarte ale vrăjmașilor de sus. Stânci masive erau prăvălite și veneau la vale,
provocând un zgomot asurzitor, însemnându-și calea cu sângele celor uciși.
Cei care au ajuns în vârf, istoviți de urcuș, au fost respinși cu sălbăticie și
dați înapoi cu pierderi mari. Câmpul măcelului era plin de trupurile celor
morți. Oastea lui Israel a fost cu desăvârșire înfrântă. Nimicirea și moartea au
fost rezultatul acestei încercări răzvrătite.
Constrânși în cele din urmă să se recunoască înfrânți, supraviețuitorii
„s-au întors și au plâns înaintea Domnului; dar Domnul nu le-a ascultat
glasul”. (Deuteronom 1, 45.) Prin biruința lor răsunătoare, vrăjmașii lui
Israel, care așteptaseră cu frică apropierea acelei mari oștiri, au prins curaj să
li se împotrivească. Acum considerau ca fiind neadevărate toate veștile pe
care le auziseră cu privire la lucrările minunate pe care Dumnezeu le
săvârșise pentru poporul Său și credeau că n-au de ce să se teamă. Această
primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniților curaj și hotărâre, a
sporit foarte mult greutățile cuceririi. Izraeliților nu le mai rămânea altceva
de făcut decât să dea înapoi din fața vrăjmașilor lor victorioși și să meargă în
pustie, știind că aici trebuie să fie mormântul unei generații întregi.
422