Buletinul "Muzeului limbei române"

FĂRŞEROŢII
Dunării. La Fărşeroţi şi Grămusteni, vorbesc despre populaţiunile
care se ocupă cu păstoritul, femeile, mai ales
cele tinere, evită pentru mulţi ani de-arândul să numească
pe nume pe bărbatul şi rudele lui mai de aproape. I^a a-
ceştia, de obiceiu, femeia nu stă la masă la olaltă cu bărbaţii
; ea numai serveşte. Iar când din felurite împrejurări
i se îngădue şi ei să stea la masa comună, atunci ea se păzeşte
să scoată o vorbă din gură, sau să numească pe
nume pe cei prezenţi la masă. Pentru mulţi ani de-arândul
pronumele ,,năs" (dânsul) sau ,,el" însemnează pentru tânăra
Fărşeroată sau Grămusteană numele bărbatului. Acelaşi lucru
există şi la Albanezi. Faptul acesta a fost observat şi
de către Hahn : „Sie darf ihren Mann nicht einmal beim
Namen nennen, und schâmt sich hăufig andere beim Namen
zu rufen, oder im Gesprăche anzufrihren die eben so
heissen, wie dieser" J ) Femeia albaneză, în primii ani de
căsătorie, nu numai că se fereşte sâ-i spună pe nume bărbatului,
dar evită să se adreseze şi la alţii, dacă întâmplător
şi ei poartă numele bărbatului ei 2 ). Acest fel de interdicţie
se apropie de acela al familiei regale din Bantu : femeile
nu numai că nu trebue şă pronunţe numele bărbatului,
fratelui, tatălui şi al bunicului, dar, întru cât aceste nume,
de cele mai multe ori, sânt compuse din mai multe cuvinte,
în vorbirea curentă ele evită să întrebuinţeze şi aceste cuvinte.
Ceva mai mult, unele din ele evită să pronunţe chiar
şi sunetele din acele cuvinte 3 ).
în ceea ce priveşte predispoziţia particulară la femee,
de a întrebuinţa în vorbire anumite sunete 4 ), avem relatările
l
) Alb. Stnd., p. 147.
') Louis Benloew în lucrarea sa Analyse de la langue albatiai.se (Paris
1879), vorbind despre vechimea acestui obiceiu la Albanezi, citează un fapt
relevat de Erodot, după care şl femeile Ionienilor nu mâncau la masă
împreună cu bărbaţii, şi nu-i chemau pe nume.
3
) OTTO JESPERSEN. Die Sprache, ihre Natur, Entwickhmg und Entstehung.
Heilderberg, 1925, p. 222.
4
) Cuvântul tiiaise din limba franceză pentru chaire, cu schimbarea
lui 5 în r se datoreşte femeilor din sec. XVI, care, nu numai că erau în
contra lui r rulat, dar şi pe r obicinuit îl pronunţau ca 5 (ib. 228).
Dacoromânii* VI 9