Buletinul "Muzeului limbei române"

RECENSII 465
de Istorie Naţională" din Cluj, an. III, 1926, p. 294—355)
unde se ilustrează cu atâta lux de amănunte icoana păstoritului
nostru înv ea cui al XVI—XIX, contribuţia lui
V. e valoroasă, atât prin expunerea clară şi obiectivă, cât
mai ales prin aceeaşi bogăţie de informaţie, uneori inedită,
într'adevăr, transhumanta păstorilor români prezintă una
din cele mai importante chestiuni care se leagă de viaţa
poporului nostru (cf. şi lucrarea d-lui Th. Capidan, Românii
nomazi, în „Dacoromania" IV, 1926, p. 183—351),
atât de iubitor de pribegie şi de necunoscut (cf. Tache Papahagi,
în „Grai şi suflet", II, p. 35).
După V. transhumanta în Principatele române are o
explicaţie logică mulţumită împrejurărilor geografice locale
ale solului din Transilvania meridională faţă cu cele
ale Moldovei sau ale Ţării Romaneşti. „Coama Carpaţilor
din spre răsărit şi mai cu seamă miazăzi, este atinsă mai
curând şi încălzită mai mult timp de razele soarelui şi astfel
clima ţărilor române e mai dulce, mai statornică şi mai
apărată de vânturi ca părţile Carpaţilor din spre miazănoapte
şi apus" (p. 4). Autorul se bazează aici pe spusele
lui I. VI. Samec, Die Alfen des Alllandes im Siebenbiirgen
Hermanstadt-Sibiu, 1865. Pe de altă parte, iernile lungi
şi mai grele sileau pe păstori să caute în Principate păşune
pentru turmele lor (p. 4—5) şi acolo erau primiţi cu simpatie
de stăpânirea care le oferea avantaje diverse, pe care
băştinaşii nu le aveau. Explicaţia este justă, probabil,
numai în parte. Intemperiile climei şi conformaţia solului
sânt desigur elemente care îngreuiază mult viaţa economică
a păstoritului. Ceea ce măna însă turmele Ardelenilor
aiurea la iernat era din capul locului şi lipsa unor păşuni
suficiente la ei acasă şi desigur şi instinctul de hoinăreală 1 ).
Turmele trimise la iernat de către oraşe, sate sau particulari
erau conduse de un s c u t a r, sau stăpân, căruia
i se plătea chirie. Fiecare turmă avea un conducător
*) în ce priveşte transhumanta, cf. fundamentalul studiu al d-lui Th.
Capidan op. cit. p. 15—19.
Dacoromania VI 3°