Buletinul "Muzeului limbei române"

408 AL. PROCOPOVICI
acele vremuri. Totuşi dăm în acea notă a autorului (pag.
75) şl de un nominativ buoru, deci de un caz de -u românesc
păstrat: sto est na nem buoru. în acest exemplu
se găseşte doară subt regimul lui na forma nem, iar nu
subiectul buoru (cf. şl observarea lui A. Zauner în „Litera -
turbl. f. germ. şi rom. Philologie" XLLX, 1928, col. 211).
Din parte-mi rămân convins că în secolul al XV-lea u
final mai era plenison, aşa cum îl scrie în mod consecvent
Codicele Voroneţean. în secolul al XVI-lea — şi acesta este
un argument puternic pentru obârşia husită a acestui codice
— evoluţia în spre amuţirea totală a lui -u, în afară
de cazurile în cari anumite motive au impiedecat-o pâ~ă
astăzi (cf. DR IV, pag. 28—29), a făcut progrese însemnate.
Da Coresi locul lui -u 1-a luat peste tot b. Acest -h desigur
că mai avea oarecare valoare fonetică, poate a unui u
cu sonoritate redusă sau şoptit numai, deci afonic, poate
chiar numai a unui u mut, a unui u cu sonoritatea redusă
la zero, din care n'a mai rămas decât articulaţia labială,
ceea ce pare mai puţin probabil. Oricum, în faţa grafiei
mai vechi a Codicelui Voroneţean, -«,care scrie şi a unor corespondenţe
ca văzând-—• văzându-se, păstrate până în chiar
zilele noastre acest -5 nu poate reprezenta decât un -u evoluat
în spre amuţirea sa.
Consideraţiile autorului de până aci, în legătură cu ortografia
textelor vechi, au fost reunite în capitolul IV, intitulat
„Fait generaux". Urmează un alt capitol, „Fait dialectaux",
în care autorul îşi propune să examineze faptele care
nu sânt comune tuturor textelor, care ar caracteriza numai
anumite regiuni şi ne-ar permite să fixăm anumite particularităţi
distinctive ale graiurilor dacoromâneşti din secolul
al XVI-lea.
Dispus mereu de a descoperi îndărătul semnelor grafice
alte foneme decât acelea pe cari le reprezintă după esenţa
lor, autorul declară d. p. că în tute dintr'un document
muntenesc din 1606 u ar reproduce diftongul wa. Aci u l-ar
înlocui de fapt pe o, confuziunea dintre o şi u fiind foarte
frecventă, iar o luând adese locul lui oa. Mai întâiu rom.