Buletinul "Muzeului limbei române"

298 N. DRĂGANTT
opincilor, cămaşei, izmenelor, cioarecilor, rasei, cuşmei sau
căciulei, etc), la fiinţe care sânt legate de noi sufleteşte
(„despărţirea" de muiere", „părăsirea" ei; a părinţilor
şi a copiilor, a prietenilor, credincioşilor, etc. ; cf. de-ş va
lepădă muierea, Prav., 1123 ; lepâdatui-i-ai când măriră-se
Coresi, Ps. 72/18 ; lepădarâ-se de părinţii lom, ib., 77/57, etc),
iar figurat la credinţă, lege, călugărie, funcţiune, etc.
Chiar şi „a lepăda ancora" sau „veatrile" din vechile
noastre texte, „a lepăda apa din vas", „a vomă" intră
în această categorie, întru cât e vorba de părţi ale corăbiei
şi cuprinsul vasului şi al stomahului. De asemenea „lepădarea"
pieptenului, cutii, etc. ascunse în sân, în poveşti
pentru a ridică o piedecă în calea urmăritorului.
„Lepădarea" muierii, credinţei, călugăriei, funcţiunii, etc,
înseamnă „părăsire", dar când eşti forţat să o faci, înseamnă
„destituire" (cf. să-l leapede den preoţie, Prav., 181).
„Lepădarea ancorei" este în fond o „aruncare" ; chiar
şi la „desbrăcare" de obiceiu „se aruncă" hainele. E uşor
de înţeles deci că lepădă a luat şi sensul de „arunca" (cf.
a lepădă grâul în mare, a lepăda sorţile, etc. în textele
vechi, etc). Fireşte în acest caz reflexivul lui lepădă, ca
şi cel al lui aruncă, poate însemnă „a se grăbi" (cf.
(a)zvârle-te, aruncă-te până la noi ! ; repezi-te la mine ; ţipâ-te
la el !). Aşa îl găsim în arom. me aleapidu „ich eile", se-alipidărâ
tu foc „se aruncă în foc", se-alipidâ tu furi „dete
năvală în hoţi", etc.
Altă dată această „aruncare", „lăsare" ajunge să însemne
numai „a lăsă", „a pune", „a aşeză" : Găsi vreme
să lepede ş'un cofăel de vin în preajma unor oameni trudiţi
şi însetaţi (M. Sadoveanu, Zodia cancerului, Bucureşti,
1929, I, p. 32), ori : Acele braţe beizade le lepădă trudite
în lungul trupului (id., ibid. II, p. 177).
în sfârşit tot din „aruncă", „zvârli" s'a desvoltat şi
sensul cel mai general al lui lepădă, anume de „a da",
nu numai bani, ci orice. Citez, alături de exemplul să
lepede banii acestor boiari (a. 1639, N. Iorga, 1. c), şi de :
—Banii n'ajung, Măria-ta. Iată, mâni e veselia cea mare