Buletinul "Muzeului limbei române"

400 AL. PROCOPOVICI
piştii acelaşi. Deosebirile sânt adese foarte mari, iar faptu
acesta ar fi trebuit supus unui examen. Autorul nu i-a dat
atenţiunea cuvenită. Văzând însă d. p.că în Psaltirea Scheiană
copistul B scrie regulat ed în forme de felul lui leage, ca
şi Codicele Voroneţean, pe când copistul C şovăie între ed
şi e, când în silaba următoare urmează un e, şi ştiind că
B este mult mai fidel decât C în reproducerea originalului
său, ar fi trebuit să-şi dea seamă că formele cu e—e apar
în cele mai vechi copii din secolul al XVI-lea ca inovaţiuni
ale copiştilor şi că au fost necunoscute originalelor lor.
în felul acesta s'ar explica deosebirile între diferitele copii,
în ce priveşte raportul între formule de tipul leage şi cele
de felul lui lege, prin măsura diferită în care copiştii au
ştiut să respecte forma textelor reproduse de ei.
Originalele textelor rotacizante — cel puţin acelea care
intră în controversa dintre husitism şi luteranism •— au
cunoscut prin urmare numai forme cu ed — e. O excepţie
ar putea face, în cadrele vederilor lui Al. Rosetti asupra
originii lor, doar Psaltirea Hurmuzache, pe care dânsul n'o
crede o copie, ci originalul unei traduceri deosebite de ceea
a Psaltirii Scheiene şi variantelor ei. In cazul acesta Psaltirea
Hurmuzache ar trebui considerată din altă epocă sau
cel puţin din altă regiune decât celelalte psaltiri rotacizante,
ceea ce s'ar potrivi mai bine cu pretinsa ei originalitate,
pentru că apariţia unei traduceri noi într'o parte în care
circulă alta mai veche, de exact acelaşi cuprins, n'ar fi explicabilă
în economia acelor vremuri. Acesta ar fi un caz
unic, fără de analogie. Dacă autorul deduce însă numai din
alternarea dintre formele cu ed şi cele cu e că în secolul
al XVI-lea nu se spunea decât lege, cum ar putea cuprinde
în hipoteza aceasta şi acel grup de texte iniţiale, originalele
rotacizante, cari nu cunoşteau, precum ne sileşte a crede
logica faptelor relevate de noi, decât forme ca leage ? în
aprecierea realităţilor lingistice consecvenţa scrisului are
în general o putere probatorie mai mare decât in' onsecvenţa
lui, ca d. p. în cazurile când aceasta rezultă din împrejurarea
că scriitorii întrebuinţează o limbă pe care n'o