Buletinul "Muzeului limbei române"

MORFONEMUL ŞI ECONOMIA LIMBEI 223
ţiile care nu mai luau parte la prefacerea lui e în ă (după
labiala în poziţie ,,taje"), raportul între e şi ă în diferitele
forme flexionare ale verbului învăţa nu mai putea fi cel
evolutiv: ,,e se preface în ă sau a, după cum urmează
în silaba următoare un o, u, zero sau un «, a", ci
cel static: ,,e este motivat înainte de i şi e,
pe când a este motivat înainte de â şi a, iar ă înainte
de alte vocale ori zero în silaba următoare".
Dacă, spre înţelegerea unui morfonem e necesară, precum
văzurăm, metoda diacronică a cercetării, morfonologia intră
în sistemul sincronic, care, după definiţia lui Jakobson
(Remarques 15) e „un sistem existent la un moment dat
în conştiinţa linguistică a unei colectivităţi de subiecte
vorbitoare şi constituind o premisă indispensabilă a graiului"
Forma cea mai caracteristică a proiecţiunii diacroniei
în sincronie, e atribuţia unei funcţiuni diferite"
(ibid.)
Morfonemul este adesea inversarea legii fonologice ; uneori
inversarea greşită.
Deoarece lui fată (< feată < lat. feta), îi corespunde
pluralul fete, s'a născut, prin „analogie", şi de la faţă (din
lat. facia=facies) un plural feţe, deşi în acest cuvânt, etimologiceşte,
nu avem un e ci un a, care ar fi trebuit să
se păstreze şi la plural (şi de fapt se şi păstra în cele mai
vechi texte). Tot astfel alternanţa între o şi u din portpurtâm,
porc-purcel, care corespunde legii fonologice, după
care o neaccentuat se preface în u (occido>ucid, leporem>
iepure, latro>latru), a putut produce şi pe for (alături
de literarul fur