Buletinul "Muzeului limbei române"

448 ST. PASCA
Trăim în plină epocă de înflorire a studiilor onomastice.
Par'că pentru a răsplăti o nedreaptă neatenţie de care
numele propriu a suferit în timpul atât de glorioaselor
studii de dialectologie şi linguistică, ultimul deceniu a scos
la suprafaţă pretutindeni publicaţii care iau în deosebită
consideraţie materialul de onomastică. Reîntoarcerea în spre
acest câmp de investigaţie ştiinţifică a adus, cum era şi
natural, bogate roade în domeniul linguisticei. Concluziile
de cea mai mare însemnătate, privind viaţa socială, psihologică
şi trecutul istoric al popoarelor, au dovedit cât
de utilă este scrutarea materialului de nume proprii. Deodată
cu emanciparea metodelor de investigaţie şi interpretare
ale materialului onamastic, cercetările s'au amplificat.
Dacă până acuma onomaştii s'au mulţumit să
urmărească evoluţia numelor comune la nume proprii, căutând
să ilustreze diverşii factori sociali şi de psihologie care
produc această evoluţie, era natural să se găsească şi de
aceia, care să urmărească fenomenul în sens invers : numele
propriu devenit nume comun. Chestiunea nu e mai
puţin importantă decât cea dintâiu. Din contră ea, deşi
se bazează pe elemente numeric mai reduse, prezintă pentru
cercetător exemple de desvoltări semantice de o remarcabilă
importanţă linguistică, care-i permit să penetreze
mai sigur în lumea psihologiei populare. încercări de asemenea
natură s'au mai făcut şi înainte de d-1 M. ; lucrarea
d-sale se ridică însă de-asupra celorlalte, fiind bazată pe
un material mult mai bogat, atât ca isvoare de informaţie
cât şi ca întindere geografică x ) şi, trebue să o accentuăm
imediat, şi ca interpretare critică.
în Preliminarii (p. i—14), autorul încearcă să
fixeze graniţa dintre numele propriu şi apelativ. Renunţă
însă la o delimitare absolută, găsind că între cele două
elemente ale gramaticei nu există o linie ci o zonă de demarcaţie
deosebitoare.
') Se limitează totuşi şi d-sa la limbile şi dialectele romanice, ţinând
seamă numai de elementele antroponomastice. O limitare utilă, cerută
în primul rând de raţiuni de economie a lucrării.