Buletinul "Muzeului limbei române"

PE MARGINEA
CÂRŢILOR
III.
în studiul despre Morfonem (DR. VI...), arătam că
voiu face câteva note marginale la cele două volume
dintâi de „Travaux du cercle linguistique de Prague",
primul cuprinzând o serie de Melanges linguistiques, iar
al doilea studiul lui ROMAN JAKOBSON întitulat Remarques
sur l'evolution phonologique du Ruse comparee ă celle des
autres langues slaves, apărute, amândouă, în Praga, în 1929.
Foarte interesant e ceea ce se spune despre „limba comună
iniţială" a Slavilor, căci observările făcute se potrivesc
şl pentru „limba comună iniţială" a Românilor,
pe care noi o numim, adoptând un termen introdus de D.
Onciul (şi plăsmuit după germ. „urrumânisch"), limba străromână.
„Unitatea acestei limbi există în măsura în care
dialectele sânt capabile să desvolte schimbări comune. Dacă
aceste convergenţe ies sau nu dintr'un leagăn comun, a-
ceasta e o chestiune secundară şi abia susceptibilă de a
fi rezolvită. Când convergenţele sânt mai multe decât divergenţele,
putem presupune, în mod convenţional, o limbă
comună" (Melanges I, 10). Acest punct de vedere se aseamănă
cu cel pe care am încercat să-1 susţin în Zur Rekonstruktion
des Urrumănischen şi asupra căruia am revenit
de mai multe ori, mai pe urmă în Studii istroromâne II.
Dimba străromână nu trebue să ne-o închipuim ca lipsită
de divergenţe dialectale; câteva astfel de deosebiri se
pot recunoaşte şi azi. Acestea însă nu constituesc o piedecă
pentru ca să admitem o limbă comună, căci „comun"
nu vrea să zică „unitar". Esenţialul e că această limbă
străromână putea să se desvolte în aceleaşi direcţii, din