Buletinul "Muzeului limbei române"

ION BREAZU (Sol
temperament mai mult epic decât liric. El povesteşte şi uneori povesteşte
frumos.
Dacă ar fi ras de pe povestirile lui zgura declamaţiei patriotice, dacă
ar fi adâncit sufleteşte pe eroii lui şi ar fi atacat situaţii mai dramatice,
ar fi devenit un bun romancier istoric. Gândul lui era, poate, acesta, dar
moartea 1-a răpit, înainte de a şi-1 realiza.
Afară de romane şi nuvele istorice Gaşpar a mai scris romane şi nuvele
cu subiecte dela ţară, bănăţeneşti. (Izrael, A fost odată, Casa cu obloanele
verzi, Românii din Potlogi). Găsim în ele conflictul dintre ţăranul
român şi nobilul ungur sau evreul exploatator, episoade din lupta de
conservare naţională pe care Gaşpar o cunoştea din propriile lui suferinţe.
Ţăranii lui Gaşpar uneori, ca 'n Românii din Potlogi, înving. Eroismul
pe care scriitorul altădată îl găsea în veacurile de mărire ale Moldovei, îl
află, de astă dată, în dârzenia naţională şi în hărnicia şi simţul de gospodărie
al ţăranului bănăţean şi al conducătorului lui, preotul şi dascălul.
Iată câteva linii ale unui portret care merită să fie făcut odată în
întregime.
ION BREAZV
f Teodor D.
Speranţia
T. D. Speranţia s'a născut pentru literatură în zodia Contemporanului.
Alăturea de Ion Nădejde şi Const. Mile, Speranţia face parte din redacţia
acestei reviste, sprijinind-o cu colaborarea sa până în anul al
Vl-lea de apariţie.
La Contemporanul se făcea şi multă vulgarizare a ştiinţelor. Ştiinţa
a fost idolul acestor marxişti; în credinţa lor umanitaristă ei s'au trudit
să o răspândească în mase şi să o facă iubită de acestea. Ion Nădejde,
fruntaşul curentului, a fost, toată viaţa, un vulgarizator.
însuşirea aceasta poate fi urmărită în toată activitatea lui T. D. Speranţia.
Chiar dacă n'a avut curajul să intre în atâtea domenii ca Ion
Nădejde, el a abordat destul de multe pentru a rămânea toată vieaţa
un diletant.
Colaborarea dela Contemporanul, Speranţia şi-a început-o cu o nuvelă
din vieaţa orăşenească. Alăturea de această scriere în proză publică însă.
regulat „anecdote populare" în versuri. Până la sfârşitul vieţii Speranţia
rămâne credincios acestui gen anecdotic-satiric, devenind o „celebritate"
a lui. Mai târziu, în Revista Nouă, face el un portret elogios lui Anton
Pann, o altă celebritate a genului. Speranţia nu o mărturiseşte, dar se poate
uşor citi printre rânduri, că se socoteşte un urmaş al sfătosului autor
al lui Nastratin Hogea. într'adevăr Speranţia a avut uşurinţa de-a versifica
a aceluia, fără să aibă însă, niciodată, originalitatea lui.
Cele mai bune anecdote Speranţia le-a dat la începutul carierii lui
literare. Mai târziu, fiindcă anecdotele se cereau, a devenit un fel de
meseriaş al genului.
La Contemporanul, Speranţia n'a dat însă numai nuvele şi anecdote,
ci şi poveşti în proză. El se dovedea de atunci un iubitor al produselor
literare ale poporului, pe care îi plăcea să le culeagă uneori chiar din
gura lui. B. P. Haşdeu îl găseşte deci indicat să facă parte din redacţia
Revistei Noi, care apare la 1888. în paginile elegantei reviste, care a
lansat pe Delavrancea şi Vlahuţă, Speranţia a continuat cu „anecdotele"
sale; a mai dat #poi câteva portrete literare pe cari le scoate mai târziu
într'o broşură a „Bibliotecii pentru toţi".
Alăturea de anecdote şi poveşti Speranţia a dat şi numeroase cercetări
de literatură populară şi texte. El se socotea un specialist al folclorului,
n'a putut să fie însă decât un diletant. Cea mai importantă