Buletinul "Muzeului limbei române"

304 X. DJIAGANU
calul nu este cel propus de Tiktin, ci ung. vergel-, vergol-
,,a mâna repede", vergelod(ik), vergdd(ik) i. ,,a străbate
cu anevoie", ,,a răsbate" 2. ,,a se sbate", ,,a se zbuciumă",
,,a da din mâni şi din picioare", ,,a se zvârcoli" (Dicţ. ;
Szinnyei, MTsz., II, 959). în privinţa formei a intervenit
şi interjecţia zvârr !, apoi zvâcni, zvârli, etc.
Vaide 1
întrebuinţarea complementului respectiv alcătuit cu de
+ acuzativul, ca şi complementul directiv în dativ, este
obişnuită după interjecţia vai / (cf. vai mie / = lat. vae
mihi! şi vai de mine / = lat. vae de me /; reproducând
vaetele mai multora în acelaşi timp : vai de mine şi de mine /).
Cum s'a spus, d. ex. : Amar eră să fie de voi, de nu eram
noi amândoi! (Creangă, Pov., 269) s'a zis şi: Şi cu străfuirea
voastră eră vai de pielea noastră! (id., ibid.). Tot
aşa vai de el, amar de ea! (Alecsandri, Poezii pop. 28/10).
în cazul că întrebuinţăm dativul, durerea este închipuită
ca îndreptându-se spre persoana sau lucrul pus de
complement lângă interjecţie, iar când întrebuinţăm complementul
respectiv cu de, ca venind de la ele, fiind exprimată
de ele, sau ca privindu-le : Că-i amar şi vai de
tine (Gaster, Chrest, II, 292), Iar ea, vai de ea (id., ibid.,
II, 290) ; arom. vai de Nica, cum s le mulgă ? (Weigand,
Arom., II, 114, 71/2), etc.
La exprimarea unui sentiment de durere mai intens,
repetăm pe de fără să ne dăm seama. Prin deasa întrebuinţare
a acestei repetiţii, cel dintâiu dintre cei doi de a
fost considerat ca alcătuind un singur cuvânt şi s'a pus
după el un al doilea de : Vaide de toţi păcătoşii, şi mai
vârtoşii nemilostiviloru ! (S. Puşcariu — Al. Procopovici,
Diaconul Coresi : Carte cu învăţătură, p. 41) ; şi vaide de
omul cela ce rede (=,,râde") în besearecă, o vaide de omul
cela ce va sparge acestu cuvăntu de no-l'"(= ,,nu-l") va primi
(Cod. Sturdz., p. 15, ap. Hasdeu, Cuv. d. bătr., II, 52 ;