Buletinul "Muzeului limbei române"

228 S. PUSCARITJ
legătura lui cu masculinul baron a produs morfonemul
o—oa, după analogia lui domn—doamnă şi a altor părechi
de cuvinte de acest fel. Pierderea accentului în derivate,
mai ales în derivatele cu mai multe silabe, produce mai
adesea o schimbare a lui a în ă, decât lipsa accentului
în cuvinte împrumutate : basma-—băsmâluţă, geamandan—
gemândănaş, dascăl—dăscălesc, dăscălime etc. (cf. Philippide,
Principii 18 şi DR.II 53). Tot astfel ia să păstrează
în poziţie atonă în cercuri mai largi (şi în limba literară)
în iatac decât în derivatul ietăcel. Precum vom vedea însă
mai târziu, avem cazuri destul de numeroase în care asemenea
morfoneme nu se ivesc.
Există chiar o tendinţă pronunţată în sistemul morfologic
al limbei române, de a da preferinţă, în formele
flexionare şi în derivate, tulpinei „alterate". în limba franceză,
bunăoară, foarte adesea singularul nu se mai deosebeşte,
în rostire, de plural, nici prin plusul unei terminaţiuni,
nici prin modificări în tulpină (un pere, deux peres)
şi tot astfel, la cele mai multe verbe, avem aceeaşi rostire
pentru persoanele 1, 2, 3 şi 6 (je marche, tu marches,
il marche, ils mar client; je marchais, tu marchais, il marchait,
ils marchaient), deosebirea fiind doar în pronumele
personal premergător. Dacă se face deosebire, aceasta priveşte
mai ales partea accesorie a cuvântului, dezinenţa (marchons,
marcha, marchant, etc, chiar şi aimons, aima, aimant,
în locul mai vechiului amons etc). Numai fo rte rar diferenţiarea
între diferitele forme morfologice se face prin
schimbarea vocalei radicale (je fais—je fis) sau şi prin
schimbarea aceasta (je peux—je pus—je pouvais ; je meurs—
nous mourons), ca în limba germană (trinken — tranken—
trânken ; gewinne •—gewann — gewonnen). Când, în franţuzeşte,
diferitele forme flexionare se deosebesc şi prin
modificări ale tulpinei, avem a face cu cazuri „neregulate"
de declinări sau conjugări, care nu st pot subsuma uşor
în categorii. Astfel în pluralul multor verbe, apare o
consonantă, care lipseşte (în rostire) în singularul prezentului
indicativ şi care este la unele t (je sors—nous sor-