Buletinul "Muzeului limbei române"

ETIMOLOGII 301
produce întocmai şi în An. Acad. Rom., t. XXIX—1906-907,
p. 127, după ediţia din Blaj, 1899, a Glosarului de cuvinte
dialectale, p. 46: fotogenii, şi ofşaguri, sinon.= sfătoşii :
„Atâte fotogenii spâne N. de te focozâşti de el" = te miri.
„Cela-i om foşegos, numai de opşaguri" bun (Reteag,
Someş), pare a fi o simplă greşală de tipar în loc de ofşegos,
derivatul lui ofişag, deci nu are a face nimic cu şagă.
Aceasta ne-o dovedeşte aproape fără îndoială forma obşegos
„glumeţ", dată din Sălaj de Şezătoarea, XXXVI—1928,
p. 149.
Dar să ne întoarcem la ofişag.
I. Pop Reteganul nu ne lămureşte nicăieri în lucrarea
sa ce înţelege subt obşaguri, pe care şi Ie alege ca titlu.
Din conţinut, putem vedea că e vorba de anecdote privitoare
la Ţigani, Secui, Armeni, Saşi şi Evrei, versuri
glumeţe privitoare la oameni însuraţi rău, fete bătrâne
ori leneşe, beţivi, etc, unele copiate după manuscrise
vechi (dintre acestea este deosebit de interesant ca limbă
„Versul Saşilor", care redă admirabil limba Saşilor din
Bistriţa, „hamliş oraş a nost").
St. Pasca, Glosar dialectal, Bucureşti, 1928, p. 237 (45)
dă forma obşag, s. a., cu sensul „răutate, invidie" după
o comunicare a lui C. Rebreanu din Bistriţa. Acest sens
este, evident, ulterior.
Ea origine ofişag înseamnă deci „glumă" (uneori răutăcioasă,
de-aici „invidie") sau, mai bine, „vorbă de clacă"
pe care Tiktin, DRG., 370, o traduce cu „zweckloses,
unnutzes Geschwătz". Dat fiind acest sens, este evidentă
etimologia, care, la prima vedere, ni se pare cu neputinţă
de găsit, deşi înfăţişarea cuvântului ne trimite la limba
maghiară.
Cuvântul nostru este adecă unul dintre puţinele cuvinte
ungureşti primite în forma de plural*), derivând
') Cf. haiduc (pol., slov., rus., rut., s.-cr. hajduk, slovac, hajduch,
ceh. hajduk, hejâuk, bg. hajduk, hajdut) din hajduk, plur. ung. hajdii
(Berneker, SEW., 375) tipic „gheată" din cipok, plur. ung. cipo, idem;
vândroc < plur. vdndorok al lui vândor : Moţii merg vândroci la ţară