Buletinul "Muzeului limbei române"

ETIMOLOGII 309
Rămâne să mai vorbim despre cuvântul ciocârlie, care
are câteva înţelesuri ce nu pot fi născute prin întrebuinţare
figurată din numirea pasării.
în graiul plutaşilor, ciocârlia este o ,,nuia cu gânj la
un capăt, pe care plutaşii o anină în cuiele de la cârmă,
spre a opri pluta" („Şezătoarea II 23b/5), iar prin Ţara-
Oltului, ciocârlia e cuiul gros de lemn, ce se bagă printre
crăcii plugului, ca să prindă potângul care leagă plugul
de dricul dinainte („Ţara Oltului III n-rele 17—18).
în aceste sensuri se pare că avem de fapt a face cu derivate
din cioaca „cârlig", cu sufixul instrumental (cf. DR.
III 832) -ârlâ.
în sfârşit ciocârlie mai însemnează, după Şăineanu,
Dicţ. univ., „viţă de vie tăiată şi pusă în pământ spre
a prinde rădăcini". în această accepţiune e cu totul alt
cuvânt şi nu poate fi despărţit de sârb. âokrlja „viţă '.
Ciorchină, ciorcioli.
între cele trei variante, masculinele chiorchin şi ciorchine
şi femininul ciorchină, cea din urmă este cea originară,
căci sufixul -ină e colectiv, cu aceeaşi funcţiune
ca -iş, -iste sau -arie, arătând un număr mare de lucruri
de acelaşi fel aflătoare la un loc. Astfel de derivate latine
sânt caepina „câmp de ceapă", napina „câmp de
napi", piscina „lac cu peşti, heleşteu", officina, porrina,
rupina, salinae, pecorina „vite cornute", din care derivă
păcuină al nostru. Limbile romanice mai presupun derivatele
*calcina „groapă de var" (REW. nr. 1501), *stabulina,
de unde al nostru stâuină „locuri cu iarbă plăcută
oilor" (cf. C. Lacea, DR. II 624—625) ; o astfel
de formaţie poate să fie şi alvina (>albină) cu vechiul
înţeles de „stup". în limbile surori avem : sard. (log.)
codina „loc arid plin de pietre" (cos, cotem), span. neblina
,,negura (deasă)" ş. a. Formaţii româneşti sânt :
stupină şi viezuină (desvoltat ca păcuină, cf. Zur Rekon~