Buletinul "Muzeului limbei române"

ETIMOLOGII 325
etimologic mai puţin convins decât în a doua), orientat după
angustus (respingând altă părere, care îl considera contaminat
cu vulgarul ustium = ostium). Raportul între sufixele
din gurgustium şi angustus nu e clar. Se pare însă că
sufixul -tus care Ia origine se adăoga la nume, formând
adjective ca Âus-tus, robus-tus (robur < robus), vetus-tus,
funes-tus (din funus, funeris) etc. a fost analizat ca -ustus,
-estus, căci îl vedem apărând şi în cazuri ca augustus şi angustus
raportate direct la augeo şi ango. Angustus se compară
cu substantivul angor, ca arbustus, -a, -um „sădit cu copaci"
la arbor (< arbos). Dar alături de adjectivul arbustus
există şi un substantiv arbustum (derivat ca ţilic-tum „loc
acoperit cu feregă", carec-tum „loc acoperit cu planta carex"
x ) cu sensul de „tufiş". Arbust era deci, la origine, un
colectiv, cum este şi românescul „tufiş" ; numai mai târziu,
s'a putut simţi ca un diminutiv de la arbor, „tufa" fiind
considerată ca un arbore mic. Ca în atâtea alte cazuri, s'a
putut ivi şi un sufix derivat cu -eus, -ius, încât alături de
arb-ustum să avem un gurg-ustium, cu diminutivul gurgustiolum,
comparabile, din punct de vedere morfologic
cu ostium şi ostiolum, care, ca derivate ale lui os „gură",
aveau şi un sens apropiat, precum şi cu adjective cs.robuste.us.
înţelesul figurat de „cârciumă" al lui gurgustium îl arată a
fi fost un termen glumeţ, întrebuinţat în graiul familiar
al chefliilor. Se pare chiar că -ustium era un sufix aparţinând
limbajului vulgar, ceea ce ar explică absenţa lui
în limba clasică şi apariţia lui în numiri proprii ca Sallustius
2 ). Dacă acest -ustitis şi derivatul lui, -ustiolus, s'ar fi
păstrat la noi, ele ar trebui să aibă formele -uş şi -uşor, deci
tocmai formele celor două sufixe diminutive româneşti, a
căror etimologie e neelucidată încă.
s
') înrudite cu colectivele in -etum, cf. Stolz-Schmalz Lat. Gramm.
p. 228.
2
) Precum de la Sallustius e derivat Sallustianus (atestat şi subt forma
Salussianus), tot astfel Augustianus presupune existenţa unui *Augustius
(cf. Augusteus ia Plin.) — uşor de înţeles în momentul prefacerii din cognomen
în gentilicium — derivat din Augustus (de la augeo).