Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

8.
Studentul soseşte la uşa apartamentului cu puţină
întârziere. Înţelegerea le-a fost să vină la zece. Acum e zece
şi zece. Ciripitul soneriei îl face pe Floresco să-şi ardă o
palmă peste genunchi – vai, cum mai fuge timpul! Se
plesneşte cu aceeaşi palmă pe care şi-o retrage de pe talia
Dorei.
El se duce să deschidă, ea se concentrează asupra
cuverturii căzute în urma lui de pe speteaza divanului. Îşi
face de lucru netezându-i încreţiturile, aşezând-o la locul ei.
Degeaba! Totuna simte că tremură toată. Nu se poate calma
nici cât să-l poată privi calmă în faţă pe cel abia sosit, fără a-
i sări în cap.
Mai bine se retrage la bucătărie. Acolo se apropie de
geam. Liniştea e pisată mărunt de picuratul ritmic al
robinetului. Uşa rămâne întredeschisă în urma ei şi,
formându-se curent, draperia se umflă puţin, apoi se
linişteşte – dovadă că uşa de la intrare tocmai a fost închisă.
În gerul de-afară, pe balustrada balconului, scânteiază
la soare un guleraş de zăpadă. În general se poate spune că
soarele îşi cam face de cap în plină iarnă, Dorei făcându-i-se
negru înaintea ochilor de la albul orbitor al zăpezii.
Ea a sunat la uşa acestui apartament cu doar cinci
minute înainte de ora zece, având grijă ca Floresco să nu
aibă timp să o pipăie. Însă, dat fiind că Studentul a întârziat,
maestrul a avut la dispoziţie tocmai cincisprezece minute
pentru a-şi pune în mişcare degetele – pâş-pâş pe-un umăr,
pe altul; pâş-pâş pe coloana vertebrală la vale. Şi asta după
ce în ultimele luni ea nu a făcut decât să-l poarte cu vorba,
reuşind să evite întâlnirile cu el în locuri mai izolate. Abia
acum, odată intrată în acest apartament, risca să se
101