Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Astă primăvară, continuă ea, pădurea era albastră
de viorele. Şi eu ştiam că am să nasc. Ştiam numai eu. Da, şi
un prăpădit de student de la medicină. Mă temeam de orice.
Mă temeam să mă şi aplec să culeg viorele. Noroc de Sava
care se întâmplase să fie şi el alături şi devenise aşa de
drăguţ cu mine încât mă întrebam dacă nu cumva
observase că aveam burtică. El nu s-a mulţumit să-mi
culeagă doar viorele, a umblat pe unde-a umblat şi mi-a
adus un bucheţel de toporaşi. Doamne, aveau un parfum
proaspăt, răcoros nu ştiu cum, pe care n-am să-l uit
niciodată. De fapt, Sava are ce are cu toporaşii. Când era mic
a aterizat mort într-o postată de toporaşi... Nu ţi-a povestit?
– Nu, nu mi-a povestit. Nici despre toporaşi, nici
despre ciori. Eu zic să schimbăm tema. Mai bine spune-mi
ce-s acelea albe şi rotunde de pe acoperişul de deasupra
ponorului?
– Nişte ciuperci. Cred că le-a pus tătuca Lazăr la uscat
acolo. După ce le usucă acolo la soare, se fac puhave şi
zbârcite iar el le rupe şi face din ele prăhaghiţă, un leac bun
pentru toate rănile şi zgârâiturile...
– N-am mai văzut niciodată ciuperci rotunde. Cum se
numesc?
Dora îl priveşte scurt şi deodată pufneşte în râs:
– Chiar vrei să afle cum se numesc? Mai bine ţi-ar
spune Sava.
– Adică, s-o iau prin ponor la vale, să-mi rup
încălţămintea pe după coada iazului până pe celălalt mal
doar ca să aflu cum se numesc nişte ciuperci?
– Treaba ta! Dacă vrei, îţi îmbogăţeşti vocabularul,
dacă nu – nu!
Şi Dora dă să se îndepărteze pe o cărăruşă abia ghicită
printre tufari, dar calcă într-o moviliţă de cârtiţă şi, ca să-şi
scoată ţărâna din pantof, caută un punct de sprijin, acceptă
să-şi lase palma în palma lui. Aplecată peste scoica
187