Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Băiatul dă fără să vrea cu colţul sapei în pământ.
Apare un rest de râmă care se zvârcoleşte parcă ţipând.
– A-ha, să vă fac să credeţi! Mai întâi trebuie să credeţi
dumneavoastră în ceea ce vi s-a arătat la fântână.
– La fântână? Mi s-a arătat mie la fântână ceva?
– Cred că da! Altfel nu v-aţi fi schimbat la faţă când aţi
băut din căldarea din care a băut tătuca Lazăr!
– A, pe-aici e la modă privitul prin rostul gardului.
Bine, mai discutăm noi după ce termin cu schiloditul
copacilor, o face Paraşutistul pe glumeţul ca să iasă cumva
din încurcătură .
Iar după ce adună pomurile de pe sub pomi, deja
curăţate de crenguţele frunzoase, le duce în faţa casei
pentru a fi încărcate cu pomeni, însă are senzaţia că nu el le
duce, că sunt purtate de nişte mâini mult mai sigure şi mai
strâns încleştate de lemnul crud: mâinile celei care nu mai
ştie de ce se agaţe la plecare din casa şi din ograda dragă.
Deja e prea mult pentru el. A mers prea departe. Chiar
dacă s-a descurcat mulţumitor în rolul de mire, a spoit cât a
putut onoarea acestei familii în ochii satului, satul la rândul
lui strălucind sub spoieli şi mai orbitoare, aşa că ar cam
trebui să se care de-aici. Dar mai întâi i-ar plăcea să stea de
vorbă mai pe-aşezate cu Sava, care naiba ştie pe unde
dispare, apoi reapare şi iar dispare...
Chiar şi aici, la cimitir, în timpul înmormântării,
băiatul e cam peste tot şi nicăieri, se iţeşte ba ici, ba colo
printre rudele mai mult sau mai puţin întristate, printre
cruci, printre morminte. Iar bubuitul bulgărilor pe capacul
sicriului face ca distanţa dintre ei să crească şi mai mult.
După trecerea peste groapă a ultimului pom încărcat
cu pomeni, praful şi pulberea se alege de toate, făcându-l pe
Aurel să se simtă şi mai vinovat că a acceptat să intre în
horă, în hora asta cernită. Ce cauţi tu pe-aici, Aurele? Ar
trebui să te strângă-n spate! trezeşte-te! fă-ţi cruce, omule,
169