Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

pantofului se interesează, chipurile ca printre altele, de ce
nu-i spune nimic despre întâlnirea cu Veterinarul.
Veterinarul? Nu cumva îl are în vedere pe cel care tăbărâse
peste el şi Sava pe malul iazului?
– S-a prezentat ca specialist principal la fermă şi că îl
cheamă Octavian.
– Mă rog, pentru mine-i Veterinarul. I-ai spus că eşti
mirele meu?
– ...?
– Şi el ce-a zis?
– Bine, măi fato, dar...
Dora îşi smulge mâna din palma lui, îşi trage pantoful
pe picior, şi îndreptându-se aparent calmă în faţa lui îl
previne:
– Dacă-mi mai zici odată „măi fato”, te sugrum!
Oricum, să ştii că fata te-a înţeles, băiete! Într-adevăr, mai
bine schimbăm tema.
– O schimbăm noi, dar tot aici ajungem.
– Mi-i în praznic unde-ajungem. Pe mine mă
interesează să nu te mai aud că-mi zici „măi fato”! Ai
înţeles? Mai bine să vorbim despre mama Aglaia, că tare
vrednică femeie o mai fost! Era tare bună la suflet. A tot
strâns kapikă la kapikă din pensia ei de douăzeci şi unu de
ruble şi o tot pus la ciorap şi-mi dădea şi mie câte zece
kopeici pe săptămână, că doar ţinea la mine, daaa! şi nu mă
plesnea peste buci cum o plesnea pe soră-mea când îi
răscolea prin hainele de moarte.
– Nuuuu măăăă in-te-re-sea-ză! strigă Paraşutistul.
Pe celălalt mal Sava se ridică speriat în capul oaselor
dintre cărţi. Aurel îi face semn să-şi caute de Enciclopedia
lui (adevărul e că după ce a descoperit „Fauna şi Flora
Moldovei” nu s-a mai atins de niciun manual) şi revenind la
Dora întreabă:
– Cine? El, Veterinarul, ţi-a făcut copilul?
188