Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

El se trezeşte în scăpărarea unor lumini ce năvălesc
prin geam, lumini care se ciocnesc de oglinda din spatele
uşii şi sunt trimise înapoi de unde au venit. Se ridică într-un
cot şi descoperă că însoţitoarea deja e îmbrăcată şi că stă
aplecată peste geamantanul coborât din nişă.
– Unde suntem? o întreabă.
Ea pare surprinsă să afle că s-a trezit.
– Într-un oraş din lume, îi răspunde.
Trenul încetineşte, urmează ţipătul metalic al
frânelor, apoi totul rămâne nemişcat, inclusiv luminile unui
peron cu oameni somnoroşi ca şi el. Bagă de seamă că ceva
nu e în regulă. Ea stă aplecată nefiresc peste geamantan.
Simte şi ea că el simte, se întoarce şi Sava vede că ea ţine la
piept pantofii lui.
– Ştii, ai nişte pantofii tare simpatici.
– Eu, pantofii simpatici? Îi port de ieri dimineaţă...
– Nu contează. Oboseala pantofilor spune totul despre
chinurile picioarelor. Sigur, tu n-ai cum înţelege ce am în
vedere...
– Ce-i aici de-nţeles? Dacă nu mă trezeam la timp,
rămâneam desculţ. Eraţi gata să-i băgaţi în valiză.
– Scuzare, băieţică. Călătoriile, slăbiciunea mea, ele-s
de vină. Din cauza lor eu nu rezist când văd o pereche de
încălţăminte purtată şi răspurtată. Dacă vrei să ştii, orice
încălţăminte care a bătut pământu-n lung şi-n lat adună
energie, energie cosmică. Fiindcă şi Pământul la rândul lui
călătoreşte prin cosmos, străbate universul. Ei, dar trebuie
să cobor. Poftim, îţi las pantofii aici şi – călătorie plăcută
mai departe!
Îşi aranjează gulerul, se întoarce spre oglindă
trecându-şi degetele prin părul scurt de la frunte spre ceafă
şi sfârşeşte prin a-şi acoperi ochii cu ochelarii de soare. Ar
vrea să mai spună ceva, dar se răzgândeşte. Îl priveşte o
clipă din oglindă – probabil îl priveşte, căci lentilele negre
296