Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

– Las-o, bre! intervine un gospodar. Poate are de gând
să se caţere după paraşuta din vârful fagilor. E-he, cu
picioarele ei! Se alege şi cu mătase şi cu tubul!
O aranjează de minune că cei care o văd ieşind din sat
pe înserat îşi închipuie că s-ar duce şi ea să caute paraşute.
Păşeşte ba prin noroiul drumului, ba prin iarba udă dealături,
ca în cele din urmă, când înserarea începe a se
preschimba în întuneric, să se strecoare pe teritoriul fermei
apropiindu-se de Casa Specialiştilor.
Deocamdată nu vede nicio luminiţă la nicio fereastră.
Care candelă? Care „libelulă mult aşteptată”? Numai
deasupra uşii de la intrare arde un glob albicios a cărui
lumină e haşurată de liniuţele ploii. Smuceşte de mânerul
uşii. E încuiată. Când începe a bate cu pumnii, stârneşte mai
mulţi câini prin împrejurimi. Se lipeşte cu spatele de uşă,
sperând ca Floresco să audă cel puţin lătratul câinilor.
Iar aceştia apar grei de ploaie, se scutură, latră,
scurmă pământul. Totuşi, nu îndrăznesc să urce cele câteva
trepte până la picioarele ei. De fapt, poate că ar îndrăzni,
însă în lungul galeriei cu viţă de vie ce leagă Casa
Specialiştilor de teritoriul fermei apare o namilă de câine
care ar pune şi lupii pe fugă. E Mauru. Dora îl cunoaşte de
ceva vreme şi poate că şi el o cunoaşte pe ea. Blana îi luceşte
udă şi linsă, iar capul mare domină întunericul.
Mauru urcă liniştit cele câteva trepte, o pipăie cu
nările, apoi se lungeşte la picioarele ei. Acum aşteaptă
împreună, aşteaptă să li se deschidă. Şi îşi ridică
concomitent ochii în sus când vocea maestrului se aude
declamând pe terasa de sub acoperiş de cealaltă parte a
clădirii.
Având toată încrederea în blândeţea lui Mauru, Dora
se strecoară pe lângă perete până ajunge pe partea dinspre
pădure a clădirii. Aici vocea se aude mult mai clar. Maestrul
recită deasupra capului ei şi, cu mult curaj, îndrăzneşte să-l
92