Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

aproape noapte.
Tremurând, Bârcă reuşeşte totuşi să rupă arma şi să
bage alt cartuş în locul cartuşului tras.
– Nu-l mai pot suporta! zice. Lasă-mă să-i fărâm botul.
– Răbdare, răbdare. răbdare... Poate vine după noi
până mai în adâncul pădurii, să nu ne vadă cineva cum îl
trântim la pământ.
– Da' nu-nţeleg ce vrea de la noi?
– Încă puţin şi-l întrebăm...
Între timp mistreţul iese din lanul de grâu şi intră în
pădure fără să înţeleagă pe unde-l poartă copitele. Totul s-a
întunecat pentru el. Copacii i se pun de-a curmezişul
împiedicându-l să ajungă într-o văgăună răcoroasă şi, dacă
s-ar putea, mlăştinoasă.
– Ca să nu mor prost, zice Vrabie, aş vrea să aflu de ce
nu-l văd în oglindă?
– Nu-l vezi pentru că nu-i lucru curat.
– Se prea poate! Mda, şi trebuia să las anume azi
fotoaparatul acasă.
Mistreţul trece prin desişuri care l-ar putea foarte
bine ascunde, trece prin tufari foşnitori, prin peria unor
mlădiţe răcoroase şi-i ca şi cum nu mai ştie nici el ce vrea.
Ba da, ştie el prea bine ce vrea, căci în clipa când copitele
încep a-i intra în pământ reavăn, apoi i se înfundă într-un
strat de nămol, când simte cum îi trece pe sub râtul
însângerat un pârâiaş răcoros, se lasă în albia lui strâmtă, se
tăvăleşte acolo şi râmă nebuneşte de-ai zice că şi-a găsit
leacul. După o vreme se ridică, se scutură de nămol şi o ia
după susurul pârăiaşului. Copitele calcă numai pe firul apei,
controlează cu râtul şi cu ascuţişul colţilor direcţia tot mai
mlăştinoasă simţind la un moment dat de-o parte şi de alta
maluri strâmte şi reci. Înaintează clefăind, înaintează şi se
pomeneşte în liniştea unui loc îngust unde nu mai aude
foşnetul apei.
70