Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

numele Dorei, care, „după ce-a păţit ce-a păţit”, cum să mai
dea prin sat? Mai bine să vândă tot ce-a moştenit, iar cu
banii adunaţi să-şi cumpere o odaie la Chişinău şi să-şi vadă
de viaţa ei.
Sava se încruntă, nu înţelege de ce la o adică Dorei ar
trebui să-i fie ruşine să apară în sat „după ce-a păţit, ce-a
păţit”? Şi ce-a păţit, mă rog? A ucis pe cineva? A prădat
bufetul şcolii? Ce, e un păcat aşa de mare să naşti până la
nuntă? Asta în cazul în care satul ar fi aflat, totuşi, că a fost
gravidă! Sau ar trebui să fie pedepsită pentru faptul că l-a
născut mort? Care-i vina ei?
Băiatul e atât de tulburat, încât loveşte din neatenţie
ceaunul cu sapa şi zgomotul ca de clopot îi dă de veste
Anişoarei că e şi el prin preajmă.
– Hei, băieţică, ia fă-te încoace!
Sava apare de sub poalele merilor destul de necăjit, cu
sapa într-o mână şi cu ceaunul în alta. Îl salută cu ochii în
pământ pe uriaşul care acum se plimbă pe sub un prun nu
prea înalt, zice bună dimineaţa şi dă să plece. Celălalt însă
caută neapărat un capăt de vorbă. Îi spune că a auzit nişte
chestii interesante despre el şi că moare de curiozitate să
afle de-i adevărat sau nu:
– Am aflat că într-o iarnă era cât pe ce să te
ciugulească ciorile de viu.
– Şi de ce, mă rog, de viu? se apără băiatul. Ca şi cum
de-aş fi mort, ar fi normal să fiu ciugulit, aşa, mort.
– Ei, cum o întorci şi tu! zice Paraşutistul şi răsuceşte
barda imitând răsucirea vorbei lui Sava. Bine, mai simplu:
chiar te-au ciupit ciorile?
– Păi, nu se vede? şi Sava îşi trece palma peste faţă. Au
lăsat destule semne.
– Asta aşa-i, dar fă-mă să mai cred şi că a sărit pe
deasupra ta un cerb, care a împrăştiat ciorile şi cică era, de
fapt, un moşneag prefăcut în cerb.
168