Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Era ca şi cum ar fi trebuit să deschidă lacătul secret
al propriei vieţi şi nu lacătul unei banale cutii metalice. I-a
sărit în aer toată biografia, praful s-a ales din scurta lui
viaţă. Nu mai avea rost să insiste formând combinaţii
inutile, unde mai pui că femeia de serviciu începuse să
arunce priviri bănuitoare în direcţia lui.
23.
Nici nu-i vine să creadă că toate astea i s-au întâmplat
nu mai demult decât astă noapte şi că acum, la vremea
amiezii, e deja în livada de lângă sat. Îi fură privirea
rumeneala unui măr rămas necules pe o creangă subţire,
aproape nevăzută pe fundalul norilor fugari, ca şi el. El n-
are de gând să stea pur şi simplu şi să admire mărul. De ce
să-l admire, dacă-i de mâncare?!
Aruncă în sus un bolovan, loveşte creanga, codiţa nu
rezistă oscilaţiilor şi mărul cade în iarbă. Însă, ce
dezamăgire! Rumeneala lui e sluţită de o pată grunjoasă cu
o găurică din care ies firicele ca de mac, dovadă că în măr
lucrează viermele. Nu îndrăzneşte să muşte. Şi nici nu-l
aruncă. Îl strecoară cu atenţie în buzunar având grijă să nu
supere vietatea din el.
Şi abia lângă fereastra casei, orbit de lacrimile ce i se
ridică de undeva din gât, îşi înfige dinţii în jumătatea
sănătoasă a mărului. La câţiva paşi, Polar, câinele, după ce a
stat cu ochii pe Sava fără să latre nici a bucurie, nici a
tristeţe, acum începe a scheuna. Şi el îi aruncă mărul
muşcat.
– Hai, Polar, înfruptă-te! Are şi carne în el.
Însă va trece şi această zi, va trece şi miezul nopţii şi
băiatul va afla că viermele nu era în mărul găurit, ci pulsa în
cusătura buzunarului larg al sacoului. Oricum, dă să
247