Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

mulţimea de lucruri adunate pe masă, caută printre
lucrurile aşezate pe scaunele de lângă perete, caută un
locuşor potrivit pentru a ascunde ceva.
Se uită şi la verdeaţa crudă ce se revărsa din uriaşul
ghiveci din fundul verandei la rădăcina unei flori tropicale
cu frunze late ce ajung până în tavan întunecând spaţiul
dintre geamlâc şi pe ca şi cum i-ar controla greutatea
scoţând altă mână dintr-un buzunar cele două mii de ruble
învelite în celofan şi strecurându-le sub stratul de verdeaţă
pe pământul umed al ghiveciului. Lasă verdeaţa la loc
revărsată peste marginea ghiveciului.
Din adâncul casei glasul lui Valentin Bârcă vine tot
mai stins, căci deja a mers prea departe cu întrebările şi
pare să nu fie bucuros de propria-i insistenţă, temându-se
de ceea ce ar putea afla.
În verandă Veterinarul înclină maşina de cusut astfel
încât se căscă la baza lemnoasă un loc gol, numai bun
pentru a ascunde ceva. Strecoară acolo mia rămasă.
Urmează partea oficială, cum ar veni. Trebuie să stea de
vorbă cu Bârcă.
Când intră în camera din mijloc îl găseşte pe Sava
ghemuit pe un scaun, speriat ca în timpul vizionării unui
film de groază. Se îndreaptă puțin de spate şi zice:
– Tată, uite cine-a venit.
Tatăl își întoarce capul cu tot corpul și îi face semn să
se care străfulgerat brusc de-o înţelegere prea clară a
lucrurilor, mai ales când vede cum Veterinarului îi fug ochii
pe pereţi, ocolindu-i privirea. Nu, nu se repede să-l facă
bucăți, ci își mişcă paşii legănat pe covorul ţărănesc parcă
imitând figurile geometrice din țesătură prinse într-un dans
numai de ele știut. Se aşeză pe marginea divanului şi îi cere
şi musafirului:
– Şezi colea, lângă moş-to Valentin!
– A, poftim, nici o problemă!
61