Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

ninge mai devreme…
– Cum adică „mai devreme”? Nu există mai devreme
sau mai târziu. Toate se întâmplă fix la vremea lor. Doar că
la munte, dacă ninge, ninge nu se joacă! Se înălbeşte totul
până la cer. Muntele, măi băiete, înseamnă curăţenie.
Muntele nu ţi-i marea în care se scurge toată murdăria
pământului.
– Dar nu tot apa spală şi curăţă?
– Mda! Înseamnă că ţi-a plăcut Odesa. Te-a atins ceva
la inimă acolo.
– Poate, numai că...
– Numai că ce?
– Numai că fugea de mine...
– Şi tu umblai după ea ca tras de aţă, nu?
– Umblam, ai ghicit. Dar m-a mai atras acolo şi o
biserică...
– O biserică la Odesa! Sună frumos.
– Pe cuvântul meu că am văzut-o cu ochii mei, nu spun
minciuni.
Tătuca Lazăr aşează paharul cu băutura lui ceţoasă
lângă Cubul de Zahăr, îşi saltă puţin pălăria şi zice:
– Ai alergat după cine ai alergat şi pe urmă te-i oprit în
faţa bisericii. Înseamnă că ţi-a cam venit vremea, măi
băiete! Şi mie mi-a cam venit vremea. Da, şi mie...
– Ştiu că te pricepi să răsuceşti cuvintele ca să nu mai
priceapă nimeni ce ai în vedere.
– S-ar putea să ai dreptate. E-he, cuvintele! Eu, dacă
vrei să ştii, mă trag dintre cei vechi, care ştiu că la începutul
începuturilor a fost cuvântul. Cuvântul orânduieşte lumea
de la începuturi şi până în ziulica de azi, să ştii.
– Cuvântul. Poate lătratul.
– Ce-ai spus?
– Aseară la Odesa am văzut că şi Dumnezeu este păzit
de câini... Am dat să mă apropii de biserică şi s-a repezit un
250