Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Orest dă semne că ar fi obişnuit cu această
atmosferă. E unul de-al casei pe aici. Pentru el nimic nu e
de-a mirării. Şi nici nu face caz din faptul că lucruri atât de
neobişnuite, sunt cât se poate de fireşti pentru el.
Dimpotrivă, în loc să o facă pe atotştiutorul, să-i umfle
capul cu tot felul de explicaţii savante, el prinde a-i
povesti lucruri oarecum străine acestei privelişti. Îi
vorbeşte despre cineva care revine în Moldova din Siberia
după moartea lui Stalin.
Îi spune că acela s-a oploşit în casa unei sărmane
văduve dintr-un sat ascuns printre dealuri şi păduri. Şi
unora li se pare ciudat că o văduvă cu trei copii, despre
care nici măcar nu se poate spune că ar avea nevoie de-un
bărbat pe lângă câte le are pe capul ei, îl primeşte în casă.
Adevărul e că dânsa nu l-ar lăsa nici să-i treacă de poartă,
nu că pragul casei, însă străinul este îndrăgit pe loc de cei
trei copii ai ei. Anume copiii o şi roagă să nu-l lase să
plece, ci să-l adăpostească în casa lor.
Şi asta după ce aceştia sunt cuceriţi de faptul că
străinul, după ce le cere un pahar cu apă, ca orice sărman
care nu îndrăzneşte să ceară o coajă de pâine, când i se
aduce paharul, el scoate din buzunar un cub de zahăr, îl
scufundă în pahar şi apa se îndulceşte. Gustă fiecare şi se
convinge că e dulce-dulce. Mai cere un pahar, scufundă
din nou acelaşi cub în apă și apa se îndulceşte din nou.
Firește, cel mai de-a mirării e că scufundă în pahar unul şi
acelaşi cub de zahăr care însă nu se topeşte deloc,
rămânând alb, cristalin ca înainte de scufundare.
Gustă şi mama copiilor, plescăie din limbă, zice:
– Măi bată-o să-o bată de mană cerească! Apa chiar
s-a îndulcit.
Dar tot nu vrea să se lase prostită zicându-şi că e
vorba de-o învârteală mai cu moţ: chipurile, străinul ar
învârti pe sub mânecă mai multe cuburi de zahăr, având
123