Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Îşi umflă pieptul şi nu se mai satură de aer. Îngerul din
el e leoarcă de sudoare, îşi face vânt cu aripile să se
răcorească după o încăierare cumplită. Îşi dă seama că nici
uşa cafenelei de vizavi nu se deschide şi nu se închide. Prea
bine, o va deschide, o va închide el, îndemnat şi de spusele
lui tătuca Lazăr de a trece strada ajungând cu bine până
acolo pentru a afla cam ce simţea Iordăchescu atunci când
intra în Cafeneaua lui Meer şi se aşeza la masă cu un cub de
zahăr dinainte „şi cuvânta despre dulceaţa vieţii”.
Acum deschide uşa cafenelei dând de o lumină
lăptoasă, cu reflecţii de zăpadă însorită, împrăştiată de
zumzetul lămpilor cu neon şi aude zornăitul unei legături
de chei. Legătura e scuturată a mare nerăbdare de mâna
casieriţei ce stă cocoţată pe scaunul ei înalt în spatele
aparatului de casă, îmbujorată, activă chiar şi când stă pe
loc, dând de înţeles că vrea să închidă localul.
La o masă din colţ doi bărbaţi cu halbele aproape
golite sunt cam pe aceeaşi lungime de undă cu frumoasa
casieriţă pe care nu o scapă din ochi. Sava încearcă să
valorifice această lipsă de atenţie faţă de el. Se apropie de
tejghea şi ia o farfurie cu salată de varză, apoi îşi toarnă în
pahar dintr-un ceainic ceva ce aduce a ceai, aşează peste
salată trei hrinci de pâine şi se îndreaptă spre casieriţă.
Aceasta se uită la varză, la ceai şi zice:
– Ai te strici la burtică. Ceaiul cu varza nu se pupă, nu
se pupă deloc.
– Dar altceva nu aveţi!
– Nu avem? Da' tu pune-te bine pe lângă mine, fă-mi
cu ochiul, prefă-te că ţi-s dragă şi-ai să vezi că se mai
găseşte câte ceva. Eu să te-nvăţ?
Şi casieriţa dispare după un paravan din scândură
lăcuită, revenind îndată cu o farfurie plină vârf cu cartofi
prăjiţi peste care îşi picură grăsimea o jumătate de peşte.
Poftim, mami, ia şi papă. Dar cât mai repejor că azi
266