Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Se pomeneşte prins între pereţii unui şanţ îngust care
îl ademeneşte, totuşi, cu răcoarea glodului de dedesubt,
prinzându-l pe măsură ce înaintează într-o strânsoare din
care crede că poate scăpa doar izbindu-se înainte. Însă tot
izbindu-se dă şi de gura unui burlan îngropat în pământ
prin care apa pârăiaşului poate trece, iar mistreţul – nu.
– Îl dobor dintr-un foc! se tot smuceşte Bârcă, văzând
că cerbul aproape că atinge cu botul sticla din spate.
– Mă tem să nu iasă vreo prostie. Te cam pricepi ce am
în vedere.
– Mă pricep, numai că las’ să-şi arate mutra dacă-i
moşneagul!
– Şi dacă-i chiar el?
– Cu-atât mai nimerit! Să n-o mai facă pe stăpânul peaici!
– Mă rog, cum zici. Încarcă-mi şi mie arma. Vezi că-i
acolo, din urmă! Bârcă se întinde peste sacul cu păsări, ia
arma şi-i bagă două cartuşe. Buuun! Procedăm în felul
următor, care va să zică: mai încolo drumul coteşte printre
maluri priporoase, eu opresc, sărim amândoi odată şi-l
trăsnim din două părţi.
Ceea ce se şi întâmplă. Când ajung unde-i drumul mai
adânc şi pădurea mai deasă, sar din maşină şi caută să
ochească. Însă nu găsesc nimic dincolo de cătarea armei.
Drumul e pustiu, pădurea – încremenită. Nici măcar nu se
aude îndepărtându-se tropot de copite.
Revin buimaci în maşină. În sacul de pe bancheta din
spate o pasăre şi-a revenit, s-a dezîmpuşcat cum ar veni, şi
se zbate stârnind un foşnet de nesuferit. Preşedintele se
uită din nou în oglindă. Nu vede decât drumul spălat de ploi,
drumul cu malurile lui înalte şi frunzişul copacilor care
formează un tunel verde-umbros deasupra drumului.
Pasărea se zbate în sac cu şi mai multă putere. Bârcă băgă
mâna în sac, găseşte pasărea, se luptă o clipă cu aripile ei,
71