Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

se încurcă în rămurişul vişinilor din spatele casei şi se
îndreaptă în direcţia unde se aşteaptă să dea de strada de
mai sus... Totodată se gândeşte că pe undeva mai pe culme
ar trebui să fie şi Casa din cărămidă roşie cu fronton alb. Şi
nu mai ştie dacă îşi doreşte să prindă trenul Ungheni–
Chişinău de la 23.10.
Mai mult, în atâta debusolare nu poate scăpa de
plânsul mamei.
„Mai bine săream din maşina cu porci, mamă! Şi chiar
aveam de gând să sar când îmi spuneai că eu la iarmarocul
de la Pârliţi trebuie să mă dau drept băiatul altcuiva. Mi-ai
băgat şi o hârtie în buzunar, un document eliberat pe
numele unei femei din alt sat! Chipurile femeia aceea ar fi
fost mama mea, nu tu! Că adicătelea ea crescuse porcii, dar
căzuse la pat, aşa că eu, băiatul ei cum ar veni, neavând tată,
eram nevoit să vând purceluşii crescuţi pe lângă casă. Pe
urmă începuse să-mi placă jocul de-a iarmarocul. Te
vedeam din când în când şi pe tine scărpinând purceluşii în
cuşcă înainte de a-i trage afară de coadă, de urechi, de
picioare, iar ei guiţau de-ţi luau auzul. Se ţinea la distanţă de
noi şi tata, având grijă, însă, ce facem cu banii. El arăta
curăţel, în cămaşă albă, cu pălăria pe-o parte, venit acolo ca
la sărbătoare. Şi m-am apropiat o singură dată de tine,
cerându-ţi să-mi schimbi zece ruble, iar tu, mamă, îţi
aminteşti ce-ai făcut? Te-ai răsucit arătându-mi pe ascuns
pumnul, chipurile, îţi arăt eu să-mi zici mie mamă! Aş da
orice să pot uita întâmplarea asta, dar uite că nu mi se
şterge din minte, nu şi nu, oricât mi-aş dori...”
279