Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

suspendate unde tronează două fotolii cu faţa spre foşnetul
verde şi răcoros.
Pădurea, văzută de deasupra, se deschide larg până
hăt pe crestele cele mai înalte. Zboară un stol de grauri pe
lângă streaşina largă a acoperişului deschis. În depărtare
două păsări albe se joacă în zbor de-a răsucitul prin aer,
cuprinzându-se cu aripile şi tot căzând şi iar ridicându-se
cu propriile aripi. Vede şi masa de biliard. Mai lângă perete,
e o movilă de fân care arată destul de proaspăt. Mă rog,
atmosferă rustică! Drept că într-un anumit loc fânul e
pătulit şi se zăreşte acolo şi un colţ de plapomă. Adică e şi
fân e şi pătul.
Este invitată să se aşeze în unul din cele două fotolii.
Însă Dora nu ar fi Dora, dacă nu le-ar pune o condiţie. Le
cere, cu o seriozitate exagerată ce-i drept, ca dumnealor săşi
pună mai întâi hainele pe ei.
– În halul în care sunteţi, aproape goi, nu vedeţi voi
împărtăşanie de la mine!
Drept urmare, necunoscutul în slipi, pe deasupra şi
pleşuv, aproape că îngenunchează în faţa ei, implorând-o
voit teatralizat:
– Taaaci! Şi te rog să rămâi aşa! Aşa severă cum te
văd. Şi priveşte în ochii mei. Încruntă-te şi uite-te la mine.
Aşa, faţă încruntată, cupa cât mai sus! Încântător! Şi către
Veterinar: iată Egiptul marilor regine antice, Octaviane!
apoi către Dora, sărutându-i mâna:
– M-ai înduioşat până la lacrimi. Îţi mulţumesc din
suflet, tânără femeie aspră, cum zice poetul. De fapt, poetul
zice aşa: „Această tânără femeie aspră va deveni Zeiţă”. Să
ne îmbrăcăm, Octaviane. Şi ruşine să ne fie că ne-a surprins
zeiţa goi în acropolă.
Celălalt, puţin mai dolofan, ţine să precizeze că nu
mai sunt ei chiar aşa de goi încât să cadă în leşin zeiţa, apoi
o trage cam dureros de mână mai într-o parte şi, folosindu-
80