Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

Zero
Sigur, am şi eu zece degete la mâini, zece, însă numai
două au deprins dactilografia: degetele arătătoare. Ele îmi
arată literele trebuincioase ducându-mă la cuvântul ce i se
potriveşte mai bine gândului, încât uneori nici nu mai ştiu
dacă scriu ce gândesc sau gândesc ceea ce scriu. Stârnesc
şi stârnesc literele din culcuşurile lor metalice făcându-le
să se izbească de banda neagră, obligându-le să-şi
imprime siluetele pe albul foii, totul transformându-se în
text pe un fundal sonor ca al unei ploi cu grindină pe
acoperişuri de tablă.
Pisica se ridică de lângă piciorul mesei, nervoasă. Că
are şi ea sistem nervos. Femeia inimii mele îşi ia cartea
subsuoară şi, astupându-şi urechile (uite la ce le folosesc
unora degetele arătătoare!) se duce să citească în parc. O
face demonstrativ. Crede că mă poate convinge să revin la
condei, la pacea şi liniştea scrisului cu peniţa, la scârţascârţa
pe hârtie.
De ani de zile aceleaşi neînţelegeri în casa noastră,
neînţelegeri între liniştea lecturii şi zgomotul scrisului. Şi
cu toate astea, eu nu numai că nu revin la condei, eu nu
accept nici scândura aceea supersensibilă căreia i se mai
zice și tastatură şi care cică are o largă răspândire pe
mesele de scris în zilele noastre. Dar, mă iertați, oricât de
sensibilă ar fi, îi este absolut în cot de sensibilitatea mea.
Or, eu când scriu trebuie să văd numaidecât cu ochii mei
cum apare cuvântul direct pe foaie, să-l ştiu ajuns acolo în
siguranţă, proaspăt, abia exprimat, ca la începutul
începuturilor, când exista doar Cuvântul şi nici pomină de
scriitor.
Arunc o privire prin geam. În faţa blocului e un
13