Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

foarte încet un cortegiu funerar urmat de un şir lung de
camioane ce claxonează în semn de adio. Se mişcă de parcă
ar sta pe loc, de parcă ar îngropa mortul la fiece pas.
Sentimentul dispariţiei definitive i se transmite şi lui. Caută
febril prin buzunare. Bagă mâna şi în buzunarul de la piept,
moment în care faţa i se înseninează. Totul e în regulă.
Scoate Cubul de Zahăr şi îl ţine o vreme în căuşul
palmei la piept, apoi întinde mâna şi desface palma, Cubul
profilându-se cristalin deasupra văii, deasupra orăşelului.
Arată ca un corp de sine stătător, separat de el.
Îşi permite acest gest teatral doar pentru că e sigur că
nu-l vede nimeni. Or, celor mai mulţi nu le convine
niciodată să-i vadă pe alţii făcând gesturi pe care dânşii nu
le-ar face nicicând, îndrăzneala unora fiind pedepsită cu
dispreţul batjocoritor al altora.
Dar aude la spate şontâc-şontâc şi palma i se strânge
brusc ascunzând Cubul în buzunar. E prea târziu însă.
– Sărmanul de tine! unde face Orest deşi el însuşi
arată ca un sărman şi lui Sava i se face milă de picioarele lui
chinuite. Arăţi de parcă ai fi Iordachescu în persoană. Ştii tu
despre care Iordăchescu-i vorba, că dacă n-ai mai şti tu, cine
altul?
– Da, am auzit.
– Văd că tânjeşti şi tu după perfecţiune.
– S-ar putea. Ei şi? Care-i problema? se nelinişteşte
Sava şi pe loc îi piere sentimentul de milă. Să-l roadă! îşi
zice, să-l roadă pantofii până la os dacă-i place să o facă pe
deşteptul.
Acela înaintează pe creasta dealului puţin mai în faţă
decât el, iese pe valul de pământ sub care panta porneşte în
jos aproape abrupt, arată cu degetul în zare:
–Vezi colo, între plopi, mai sus de linia trenului, un
acoperiş din olane roşii? Chiar peste drum de miliţie…
– Îl văd, zice Sava însă privirea lui se concentrează
263