Cubul de Zahăr, Nicolae Popa, Editura Junimea, Iasi, Romania, 3 martie 2017

timp de năluciri, căci pare să se cutremure împrejurimile de
o fugă sălbatică, vede trecând pe dedesubt alţi mistreţi, îi
vede traversând poiana, încolţindu-se între ei, dacă nu
cumva sunt corcituri de la fermă, căci mistreţii sălbatici fug
numai înşiruiţi unul după altul şi niciodată îngrămădiţi în
turmă.
Totodată aude glasul Paraşutistului:
– Hei, Sava! Unde eşti?
– Aici, în pădure, vin îndată! îi răspunde şi coboară din
copac amintindu-şi că se pornise de fapt după lemne şi că n-
a strâns niciun vreasc, pădurea fiind fără uscături. Fără
uscături la ora aceea, ar preciza acum, fiindcă la întoarcere
se împiedică la tot pasul de vreascuri, iar lângă peretele
cantonului descoperă un clit de lemne despicate special
pentru foc.
Se uită mai bine şi se miră să vadă că în cuptoraş încă
mai arde băţul pe care îl aruncase pe jăratic la plecare. Cât
timp să fi trecut de când s-a pornit după lemne?
Aurel clatină din cap când îl vede:
– Aşa, desculţ prin pădure?
– A, le-am pierdut din mers. Las că le găsesc eu mâine
dimineaţă!
– Mâine dimineaţă… bâiguie Aurel şi brusc devine
foarte serios: Aud glasuri în casă cu lumina stinsă. Moşul
are oaspeţi, aşa, pe-ntuneric?
– Nu ştiu, parcă n-a rămas nimeni înăuntru când am
ieşit afară.
Dar se deschide uşa cantonului şi apare pe prispă
tătuca Lazăr în izmene albe şi fără pălărie pe cap. Sava nu-şi
aminteşte să-l mai fi văzut vreodată cu capul gol. Descoperă
că nu e nici pe departe pleşuv, părul înălbit căzându-i până
pe umeri, ca unui bătrânel din vremuri demult apuse, ca
strămoşii din manualul de istorie... Se aşază şi îi face semn şi
lui Aurel să se aşeze. Pe Sava parcă nici nu l-ar vedea.
220